www.norc.roRecomandări personale - George. B - 22
Oricine a fost chiar si o singura data la tara si a mancat acolo, mai ales de sarbatori, stie ca nu va gasi asa ceva in restaurantele bucurestene, si nici macar nu-si mai bate capul sa caute. De ce nu copiaza cineva pas cu pas ce se intampla la o astfel de masa taraneasca e greu de inteles. Mai ales ca sunt multi, foarte multi care ar plati dublu sau triplu numai ca sa regaseasca acele gusturi pe care nu le mai uiti vreodata dupa ce ti s-a intamplat sa dai de ele.
Ori de cate ori am auzit despre un restaurant cu « specific romanesc », mai nou sau mai vechi in Bucuresti, m-am dus. Adesea am plecat nu dezamgit, ci chiar furios de-a binelea. Mancarea e aproape identica peste tot. Nu degeaba Metro a depasit miliardul de dolari in Romania… Aceleasi icre, fasole batuta si zacusca la galetusa, aceiasi carnaciori din grasime si zgarciuri, mici, ficatei si ciupercute, toba cu gelatina, sorici transparent, legume congelate… Si doar putini se uita si pe alte rafturi decat cele pentru saraci, cu produsele cele mai ieftine posibil.
In Bucuresti am incercat sa ajung la toate restaurantele romanesti despre care vorbeste lumea. Cel mai prost am mancat la Burebista si la La Mama de langa Atheneu. A fost absolut lamentabil. Am luat mai multe feluri, pentru ca era ieftin, insa cele mai multe au ramas aproape neatinse, oricat de foame imi era. In clasamentul meu « invers », cele doua sunt urmate indeaproape de La Berbecu’, de Bistro Atheneu si de (defuncta acum – transformata in restaurant mexican) Beraria Dorobanti. Din cate imi aduc eu aminte, la toate acestea (cu exceptia « defunctului », care era, oricum, abia deschis) se manca mai bine cu multi ani inainte, probabil cand inca nu descoperisera « binecuvantarea » supermarketurilor. Cand s-a deschis primul La Mama, aproape de Stefan cel Mare, nu putini erau cei care se suiau in masina si faceau un drum lung pana acolo. la fel si la Burebista, din cate se povesteste, ca sa nu mai vorbesc de Bistro Atheneu, care era mai mereu plin. Alte restaurante la care ai toate sansele sa gasesti « in corpore » produsele si semipreparatele de la Metro si de la Carrefour sunt cele doua Case ale Jienilor, Don Taco, Livada cu Visini (sectiunea romaneasca, pentru ca acolo pretentiile se intind peste mari si tari), The Harbour si Dracula. Nici la Mon Cheri, McMoni’s, White Horse, Nicoresti sau Mama Leone nu e cu mult mai buna mancarea, insa acolo vezi macar un efort mai mare de a face ceva in plus si de a o combina un pic mai ingenios. Ceva ma aproape de ce ar putea sa fie o adevarata bucatarie romaneasca, si unde se vede si un efort mult mai consistent din partea bucatarilor, am vazut la Hanul Berarilor Interbelic, la Capsa, La Select, la Casa Boiereasca, la Jaristea, la City Grill-uri, la Bolta Rece sau la Vatra. Totusi, oricati bucatari s-ar apleca asupra unor pui si purcei de la supermarket, si oricat de priceputi ar fi acei bucatari, tot nu vor putea scoate mai mult decat ceea ce gasesti la aceste localuri cu pretentii foarte mari, de altfel. De la niciunul dintre aceste restaurante nu-mi aduc aminte de vreun fel de mancare, ceea ce inseamna ca nu m-as duce sa mananc acolo decat daca mi-ar fi foame si as trece chiar atunci prin fata unuia. Dintre restaurantele cu bucatarie romaneasca pe care le stiu eu, cele pentru care ma urc totusi in masina si strabat orasul ca sa merg sa mananc acolo (rar, foarte rar, de altfel, si mai ales daca sunt cu vreun strain curios care ia asta drept un « act cultural »), sunt: Caru cu Bere, Casa Doina, Cocosatul, Lotca, Crama Domneasca si Casa Romaneasca. Au mancare buna, destul de rar foarte buna, insa nicaieri comparabila cu adevarata mancare taraneasca, pe care o poti manca doar departe de Bucuresti. In afara de Lotca si de Cocosatul, celelalte sunt restaurante mari si strategia lor e usor de inteles. Caru cu Bere (cu cele 500 de locuri ale sale) si Crama Domneasca sunt localuri turistice, asezate in locuri frecventate de turisti, si nicaieri in lume nu li se da turistilor « de masa » ceea ce e mai bun de mancare, nu e profitabil din punct de vedere economic. Situatia e oarecum asemanatoare si pentru Casa Doina, asa ca patronii lor fac, probabil, exact ceea ce trebuie sa faca. Cocosatul si Lotca fac foarte bine, de asemenea, pentru ceea ce pretind ca sunt, asa ca nu au nici ele motive serioase sa schimbe lucrurile. Poate cei de la Casa Romaneasca ar trebui sa ofere mai mult decat o fac acum, daca vor sa convinga mai multi bucuresteni sa bata drumul pana la Otopeni pentru mancarea lor. Insa de 10 ani merg in formula aceasta si par sa se simta bine.
Daca patronii de restaurante si bucatarii ar vrea sa faca o mancare romaneasca mai buna, sau chiar mult mai buna, ar putea-o face. De doua ori m-am nimerit la cate o masa romaneasca « de protocol », adica facuta de restaurantele respective doar la cererea unor clienti simandicosi. A fost exact ca la mesele de la tara, din copilarie, si toti cei de fata au fost la fel de impresionati ca si mine. Deci se poate, si in Bucuresti. Insa patronii si bucatarii sunt convinsi sau ca bucurestenilor nu le place asa ceva, sau ca, pur si simplu, nu merita efortul. Numai ei stiu de ce…
sursa: Casa Romaneasca - Bucataria neoromaneasca (o cronica subiectiva)
Acestă recomandare …
Am fost convins ca e o mana de femeie acolo, de cum am trecut pragul frumoasei vile de la marginea parculetului dintre Beller si Calea Dorobantilor. Casa e foarte bine renovata, cu mana larga, cu materiale si lucruri scumpe si de cea mai buna calitate. Are si o mica terasa in unghi, pe doua laturi ale casei, care e inchisa iarna, asa cum permite acum tehnologia. Nu sunt fan al aranjamentelor minimaliste, mult la moda in zilele noastre, asa ca m-au surprins decorurile opulente din interior, mi-au placut. Terasa cu aer de budoar nu e tocmai pe gustul meu, insa toti cei cu care am fost acolo s-au aratat incantati de valurile de panza, de ciucurei, de fundite si de volanase roz si verzi, de scaunele fiecare cu alta forma si cu alta culoare, de lumina atat de mica incat trebuie sa vii cu lanterna in buzunar sau sa pui mobilul deschis deasupra meniului ca sa citesti ce scrie… Asa ca ramane ca ei, adica e frumoasa si aceea. Mai ales ca am fost numai in companie barbateasca pana acum la Market8. Daca lor le-a placut, imi inchipui ca eventualele viitoare companioane femeiesti vor fi de-a dreptul emotionate cand vor ajunge acolo, asa ca patroana poate fi mandra de ce i-a iesit.
Am intrebat al cui e restaurantul si mi-au confirmat ca e vorba de o doamna, Venera Arapu, despre care am aflat apoi, citind pe Internet, ca se ocupa de moda si de alte lucruri din acestea femeiesti. Nu stiu daca face parte din « concept », insa si cheful e, de fapt, o « chefa », o frantuzoaica mulatra. Citind prezentarea de pe site-ul lor, aflu ca Market8 e un « restaurant de autor », adica: « O noua provocare lansata de Venera Arapu; Market 8 este primul restaurant de autor, semnat Venera Arapu, o scena pe care creatoarea se exprima din toate punctele de vedere, de la concept, la amenajare, si pana la elaborarea meniului. Intr-un cuvant, Market 8 reprezinta o fereastra catre un stil de viata… Luna de luna, Market 8 va bucura privirile prin lucrari expuse, apartinand tinerilor artisti romani emergenti. Pe site-ul Market 8 si in cadrul unor pliante speciale vor fi disponibile foto si detalii ale lucrarilor expuse… Pe masura ce te aproprii, de indata ce zaresti terasa restaurantului, recunosti stilul unic al designerului si esti instantaneu transportat intr-o alta lume, o lume a rafinamentului subtil, dar si a bucuriei de viata, exprimata intr-o armonie de culori, texturi si lumini. Personalitatea Venerei se regaseste in fiecare coltisor al restaurantului, de la designul mobilierului si selectia atenta a lucrarilor artistilor prezenti in Market, pana la aromele cocktailurilor si retetele atent alese. Market 8 s-a nascut din pasiune. Pasiune pentru arta, pasiune pentru viata. Exprima o filozofie de viata, iar prin fiecare element al restaurantului se exprima omul, artistul, bucatarul si designerul Venera Arapu. » Ca sa fie clar…
Doamna respectiva mai are (cel putin) un restaurant, Balthazar, care nu a scapat nici el de fantezia ei debordanta. Mancarea facuta de cheful Robert e buna la Balthazar, insa cea a frantuzoaicei de la Market8 e foarte buna. Daca ai primi si un amuse-bouche, asa cum ti se da la toate marile restaurante cu care doamna Arapu vrea sa se compare, atunci ai putea spune ca a reusit din plin ce si-a propus: de la meniul pe o jumatate de foaie de hartie (6 antreuri, 3 salate, 3 supe, 7 feluri principale si 5 deserturi), la prezentarea mancarii « frantuzesti cu influente asiatice », pana la gusturi si arome. Am fost de mai multe ori la Market8 si am luat de fiecare data altceva. Toate au fost bune sau foarte bune, nu cred ca se va gasi cu usurinta cineva care sa spuna ca-i displace vreuna dintre mancarurile de acolo. Din categoria « fusion » (asa cum imi inchipui ca se definesc, desi nu am regasit acest cuvant pe site-ul lor), e cel mai bun restaurant dintre (putinele, e drept) cele pe care le stiu eu in Bucuresti. Preturile sunt rezonabile la Market8, sper sa poata sa le mentina la nivelul acesta cat mai mult timp: intre 25 si 40 supele, salatele si antreurile, pe la 50 – 100 felurile principale, spre 30 deserturile.
Era si cazul sa apara un astfel de restaurant in Piata Dorobantilor, e de mirare ca zona asta a fost ocolita atata timp. Teoretic, ar trebui sa-i mearga bine, pare sa aiba tot ce-i trebuie. Ca sa ajungi la concurenta trebuie sa iei taxiul, deocamdata: spre Povernei, la Cantina lui Nicolai, spre Piata Victoriei, la Osteria Gioia, sau spre Primaverii, la Mangerie, daca e sa le iau pe cele mai apropiate. Ramane de vazut daca o astfel de mancare va avea succes la bucuresteni, ceea ce nu e deloc evident, vazand ce se intampla in celelalte resturante frantuzesti.
sursa: Market8 – feminismul “in fiecare coltisor”
Acestă recomandare …
Fara nicio indoiala, logica nu pare sa fie socotita un lucru necesar de catre patronii de restaurante din Bucuresti. Sau, poate ca cei mai multi isi fac restaurantele nu ca sa castige bani cu ele, ci doar ca sa-si satisfaca orgoliul, sa le arate celor din jur ca ei pot sa deschida un restaurant « de lux » chiar si acolo unde acest lucru nu are vreo noima.
Oricine isi face un restaurant, oriunde ar fi el de-a lungul si de-a latul Europei, sau chiar peste mari si tari, stie ca oamenilor le plac bistrourile si restaurantele pline si vesele, ca le place sa stie cine patron e si cum arata, ca vor sa-l vada pe acolo, ca prefera ca banii lor sa nu ingroase conturile vreunor mafioti sau interlopi, ca vor ca personalul sa fie prietenos si ca vor sa poata vorbi cu ei de la egal la egal daca au chef, ca vor sa poata manca rapid daca se grabesc (mai ales la pranz), sa stie ca mancarea e mereu proaspata si facuta din lucruri proaspete (ceea ce inseamna, automat, ca nu pot fi decat cateva feluri, nu cu sutele), ca gasesc cel putin un fel sau doua care sunt foarte bune, poate cele mai bune din oras sau chiar din imprejurimi si ca acele feluri numai acolo sunt facute asa, pentru care merita sa strabata orasul ca sa vina cand li se face pofta, ca, pe de alta parte, gasesc in fiecare zi si cate ceva nou… lucruri din acestea pe care nici nu e nevoie sa le citesti in carti, e suficient sa te uiti putin in jur. Sau, si mai simplu, poti sa-i intrebi pe cativa oameni ce, cum si unde le-ar placea lor sa manance. Insa patronii restaurantelor de la noi sunt convinsi ca bucurestenilor le plac cu totul si cu totul alte lucruri. Or sti ei, patronii, ceva ce nu mai stie nimeni, nici macar clientii…
Radu Rosetti a trait multi ani prin strainatate si, din motive numai de el stiute, s-a hotarat sa se intoarca in Patrie si sa-si deschida un restaurant in Floreasca. Spre deosebire de ceilalti patroni de restaurante, el a crezut ca bucurestenii seamana cu clientii din oricare alta tara. Prin urmare, a luat un spatiu in forma de hala dintr-o cladire, l-a lasat cu betonul nefinisat si cu toate instalatiile la vedere, a pus niste mese mari de lemn, fara nimic pe ele, niste banchete si niste scaune simple in jurul lor si… gata!
Lumea il vede tot timpul acolo, stie cine e si ce face, sta de vorba cu el si ii asculta povestile. Partea si mai interesanta e cu mancarea. Dl. Rosetti si-a afisat intentiile chiar pe strada, cand si-a pus la intrare: « Madame Pogany – bucatarie urbana ». Omu’ iti da in fiecare zi doar cateva feluri de mancare, despre care el stie ca cheful (Frank Schlindwein – un neamt) le face cel mai bine. Cand am fost eu acolo, avea un singur meniu cu 4 feluri de mancare, cu pret fix, de 60 de lei (pentru meniul intreg): bulz invelit in sunca, supa de rata cu gulii, ghiveci calugaresc si coliva, ca desert. In ziua urmatoare am vazut cu totul alte feluri, insa separate de data aceasta: supa de cartofi si dovlecei, spaghetti cu chilli si porc, somon cu spanac si plante aromatice, salata de branza de capra cu pere si vinaigrette, supa thai si salata de dovlecei cu nuci. Preturi intre 10 si 30 de lei pentru fiecare fel. Daca asta e « buctaria urbana » despre care am zarit cate ceva doar pe Internet pana acum, inseamna ca e un lucru bun, pentru ca noua ne-a placut ce am mancat la Madame Pogany.
Cu cata mila cred ca-l privesc ceilalti patroni de restaurante, mai ales ai celor « de lux », cu sute de feluri in meniu, unele mai nemaivazute si mai nemaiauzite decat altele, pe Radu Rosetti si pe bucataria lui urbana… Cred insa ca o sa le mai dispara putin zambetul condescendent cand vor afla ca la mai putin de o saptamana de la deschidere restaurantul lui era plin, si l-am vazut asa apoi de fiecare data cand am trecut pe acolo.
Eu am extras partea cu valoare « pedagogica » din experimentul lui Rosetti, pentru ca proiectul lui e mai vast, cu un bar si un club acolo. M-am oprit doar la « sectiunea » de resturant si am sarit si peste cateva amanunte, cum ar fi acela ca, luat prin surprindere de succesul neasteptat de rapid, nu prea reuseste sa faca fata nici cu numarul mare de comenzi in bucatarie si nici cu servirea lor. Insa Radu Rosetti stie cum merg lucrurile si va gasi niste solutii, nu prea ma indoiesc de asta…
sursa Madame Pogany – bucatarie urbana (o cronica subiectiva)
Acestă recomandare …
Sa luam om normal la cap. Intra omu’ la Silviu’s si gaseste restaurantul gol. Dar gol gol, nu cu doi, trei clienti rataciti pe ici, pe colo. Vine a doua oara, la fel! Vine a treia oara, la fel! Vine a patra oara, la fel! Si ce face atunci? Pleaca repede, pentru ca daca e un om care judeca normal, se gandeste ca e ceva in neregula si nu vrea sa fie chiar el cel care sa afle ce. Asa am facut si eu la ultimele patru ajungeri acolo. Cu cateva zile in urma, ma duc din nou, a cincea oara. Si, ce sa vezi ? Restaurantul gol-golut! Am ramas, totusi, pentru ca voiam sa scriu despre el. Si, mai ales, pentru ca muream de curiozitate sa aflu ce si cum se mananca intr-un restaurant gol-golut.
Pentru foarte putinii cititori care nu stiu asta, Silviu’s e un restaurant faimos din Cotroceni. E faimos pentru ca arata ca un muzeu. Poate de aceea multi il confunda, la inceput, cu Museum, un restaurant care e alaturi, dar care nu arata ca un muzeu. Uitati-va la poze! Curatenia nu se vede bine in poze, insa va asigur ca e la ea acasa la Silviu’s. Si gradina e foarte frumoasa.
Dar sa vedem ce mai face omul nostru normal la cap. Deschide meniul, si ce vede? 15 pagini cu toate bunatatile pamantului, transcrise in « Italian style », in cea mai mare parte. Le numara si ii ies vreo 96. « Mai, sa fie… » – isi zice omul normal la cap. « Un bucatar care sa stie a face bine nu 96, ci 66 din felurile astea e greu de gasit. Chiar si pentru 36, nu 66! Si, daca il gasesti, cred ca trebuie sa-i platesti vreo 2 – 3,000 de Euro pe luna. Plus taxele. Dar unul ca asta nu sta intr-un restaurant gol, chiar daca ii platesti si mai mult de atat, are si el orgoliul lui. Si, apoi, o sa ceara tot timpul carne si legume proaspete, ca nu isi strica el reputatia cu congelate de la supermarket. Si, ca sa tii produse proaspete pentru 96 de feluri, cand clientii sunt atatia cati se vad… ceva nu se potriveste aici! Ori nu-l plateste cu 2,000, ci cu 500, ori nu foloseste camere frigorifice, ci congelatoare, ori si una si alta… Ori Silviu asta aduce bani de acasa in fiecare luna, si nu asa, cu miile, ci cu zecile de mii… »
Asa m-am gandit si eu zilele trecute, cand am intrat la Silviu’s si nu am mai iesit, ca sa pot scrie articolul. Am sperat pana in ultima clipa ca ultima ipoteza sa fie cea adevarata. Aceea cu zecile de mii, adica. Insa n-a fost sa fie asa! Nu mai scriu ce am luat. Au fost comune si unele chiar banale. Asa cum cred ca sunt si cele mai multe din restul de 90 de feluri din care nu am gustat si din care nu cred ca voi gusta in urmatorii ani. Daca Silviu (presupunand ca exista asa ceva) isi inchipuie ca multi oameni vor bate drmulul pana acolo doar ca sa-i vada muzeul, cred ca si-a facut un calcul riscant. Stiu oameni care se duc la Silviu’s cand le vine vreo « delegatie ». Si se mai duc cativa doctori si profesori de la Facultatea de Medicina, din apropiere. Rectorul e unul dintre ei. Insa nu cred ca acestia reusesc sa-l aduca « pe plus » pe Silviu. Poate doar daca ii pica multe nunti si cumetrii… Noi am contribuit cu vreo 250 de lei la P&L. De dragul cititorilor, pentru ca muzeul il mai vazuseram deja, de cateva ori.
Inca o data m-am convins ca patronii bucuresteni de restaurante sunt oameni deosebiti. Foarte deosebiti! De oamenii normali la…
sursa: Silviu’s – 96 de feluri pentru nimeni
Acestă recomandare …
Centre Ville – altii care se simt bine cu restaurantul gol
(o cronica subiectiva)
Daca patronii de la Centre Ville si-ar fi pus nu « Le Bistro » ca subtitlu, ci, de pilda, « Le Grand Restaurant », asta nu ar fi mirat si nu ar fi observat nimeni diferenta. Nu pentru ca ar putea cineva sa-l confunde cu un restaurant de lux, ci pentru ca asa sunt obiceiurile locului.
Centre Ville are la dispozitie un local aparent mai mare decat are nevoie, in partea din spate a complexului Hotel Bucuresti/ Radisson, pe Luterana. Se pare ca tine chiar de complex, pentru ca pe hartii apare ca proprietar SC Bucuresti Turism SA. Dispunerea spatiului pare foarte potrivita pentru o asemenea utilizare. Are si o terasa mica in fata, vara, pe trotuar, si cred ca si in curtea interioara. Si amenajarea e foarte bine facuta, fara economie, cu lucruri de calitate si cu tot ce trebuie in jur.
Asa cum fac aproape toti patronii de restaurante in Bucuresti, nici cei de la Centre Ville nu s-au putut abtine si l-au pozitionat ceva mai sus decat era cazul – dupa parerea mea si a tuturor celorlalti cu care am stat de vorba. Cu o astfel de amplasare, imi inchipui ca lumea il percepe drept un restaurant de pasaj, adica unul in care intri cand esti pe aproape si cand ti se face foame sau doar cand treci prin fata lui, si nu unul la care sa vii in mod special de alt capat al orasului. Mai ales daca esti unul dintre numerosii corporatisti care lucreaza la firme bogate din apropiere. Sa iti propui sa concurezi cu marile restaurante vecine de la Radisson si de la Hilton, punand capriaore in meniu, prepelite, rate salbatice sau alte feluri care « bat » spre suta de lei portia, sau chiar sar de ea, sa astepti clienti care sa stea mai mult de un ceas pentru o masa de pranz – mai ales cand iti spui Le Bistro –, e o « strategie » pe care eu inca nu am reusit sa o patrund.
Nu e de mirare, deci, ca la la amiaza restaurantul e mai mult gol, desi clienti ar putea fi cu miile in jur. Mai animat e dimineata, pentru micul dejun, probabil ca de la parlamentarii care sunt aciuiti in camerele complexului. Si seara se mai vede ceva miscare pe acolo, cand oamenii nu mai stau cu frica parcarii in san si cu ochii pe ceas.
In meniu – destul de gros, de altfel – gasesti un amestec de mancaruri pretentioase, cum ar fi vanatul pomenit mai sus sau numerosi pesti si fructe de mare, dar si mici, supe, sandvisuri, feluri mediteraneene si arabesti, alte preparate grupate in categorii ca « Tabun » (un cuptor de caramida) sau « Pe plita de metal ». Si prezentarea mancarii e ceva mai pretentioasa decat ar fi cazul. Cred ca « sistemul de referinta » a fost exclusiv pretul, in acest caz, ca un fel de justificare.
Dupa cum am banuit, mancarea e destul de comuna, facuta la modul industrial, si nicidecum cu multa legatura cu sensul clasic al cuvantului « bistrou ». Desi arata destul de bine in farfurie, descoperi repede originile supermarketiene. Am luat un Platou mediteranean alcatuit din cateva gustari arabesti si o Salata greceasca, destul de bune. Apoi o portie de Pulpe de pui Tabun, adica niste pui pe gratar (de ce or fi spus ca sunt « tabun » ?) cu sos de iaurt, cu cartofi la cuptor si legume la gratar si Calamari crocanti, facuti cu faina de malai, acestia din urma. Puiul si legumele au fost banale, la fel si sosul, chiar daca au incercat sa scoata ceva mai mult de la el punandu-i niste prafuri de friptura de la Metro. Si calamarii au fost rezonabili, mai ales in aceasta combinatie, desi cu greu reuseam sa dau de vreo urma de carne acolo, atat de mici erau si inecati in ulei si in malai.
Serviciul e destul de bun, chelnerii au fost politicosi si atenti. I-am vazut de mai multe ori alergand, pareau foarte preocupati sa-si faca bine treaba si sa duca mancarea oamenilor cat mai rapid. Doar un individ mai in varsta, cu pulover pe sub haina si aer de sef, parea mai necioplit, dar nu conteaza prea mult pentru ca nu statea in sala, venea doar cand i se parea ca nu se poate intampla ceva fara stirea lui.
Preturile sunt destul de mari la Centre Ville, pentru ce iti asaza in farfurie. Dupa cum am mai spus, multe feluri ajung aproape de 100 de lei, si eu nu cred ca fac atatia bani. Ca vor sa-si amortizeze rapid investitia enorma, inteleg, insa nu cred ca astfel se face si cel mai mare profit. O masa buna in doi poate sari usor de 300 de lei, si nici chiar parlamentarii sau corporatistii cu salarii consitente nu cred ca baga bucurosi mana in buzunar atat de adanc pentru a manca la Centre Ville. Insa banii lui Bucuresti Turism SA nu de aici vin, cu siguranta, asa ca nu ma astept la vreo schimbare in viitorul apropiat.
sursa Centre Ville – altii care se simt bine cu restaurantul gol
Acestă recomandare …
Osteria Gioia by Patrizia (asa se prezinta) e singurul restaurant italian, dintre cele cunoscute mie in Bucuresti, pe care il includ in grupul foarte restrans al celor cu gastronomie fina. Nu sunt un bun cunoscator al bucatariei italiene sofisticate, nu am fost niciodata la un restaurant cotat, de cate ori am ajuns la ei in tara, insa sunt convins ca acesta e nivelul lor de “haute cuisine”. Si asta cu toate ca “osteria” la italieni pare sa insemne un fel de local familial, mai degraba pentru clienti apropiati si fideli, cu un serviciu foarte personal si informal, oarecum opusul lui “haute gastronomie” sau “fine dining”.
Restaurantul e deschis de cateva saptamani pe Bv. Ion Mihalache, foarte aproape de Piata Victoriei, si apartine lui Vladimir Mihulescu (Vova), fost om cu greutate pe la niste multinationale cu nume sonore. Am inteles ca a renuntat definitiv la businessul corporatist si, impreuna cu toata familia, are planuri mari in domeniul acesta al restaurantelor si cluburilor, urmand chiar sa deschida in iarna ceva nemaivazut in Romania.
In aceasta combinatie mai apare un personaj interesant – Patrizia,“italianca ciudata de la Buftea”, asa cum am auzit spunandu-i-se de multe ori pana acum. Timp de cativa ani, pana de curand, a avut un fel de “restaurant” in sufrageria casei ei de la marginea Bucurestiului, in care ajungeai cu o programare greu de obtinut si unde mancai ce avea inspiratia sa gateasca in ziua respectiva, ca un fel de oaspete personal al ei. Eu nu am fost niciodata acolo, desi curiozitatea mi-a dat ghes de mai multe ori, mai ales ca multi vorbeau despre locul acela ca fiind “cel mai bun restaurant italian din Bucuresti”.
Pe scurt, Vova a reusit sa o convinga pe Patrizia (cea din poza, in negru) sa se asocieze si sa mute “cea mai buna mancare italiana” din Buftea in centrul Bucurestiului, spre bucuria sutelor de corporatisti cu dare de mana de la firmele din jur, care au inceput deja sa le umple restaurantul, mai ales la pranz.
Vova a avut multi bani si multa vointa ca sa transforme cu totul o casa veche (si, probabil, frumoasa) intr-un fel de capela mortuara, in care aproape totul e inchis la culoare, foarte asemanator cu ce au facut cei de la Mandragora tot intr-o casa care ar fi meritat alta soarta. Sunt sigur insa ca Vova e foarte mandru de cum i-au iesit decorurile si ca multi il si felicita sincer pentru asta, mai ales ca toate lucrurile par de calitate pe acolo. Inca un arhitect cu gusturi ciudate care a convins un client sa-si puna singur bete in roate si sa mai si plateasca bani buni pentru asta…
Meniul nu e lung la Osterie. Are o parte fixa (un fel de a spune, pentru ca nu intotdeauna au tot ce scrie acolo) si mai multe “feluri ale zilei”, in functie de ce produse mai bune gaseste, sau in functie de ce inspiratie are Patrizia in ziua respectiva. Multe nume le regasesti si in meniurile puzderiei de restaurante italienesti care au impanzit Bucurestiul, insa diferenta e de la cer la pamant. Vova mi-a spus ca nu cumpara nimic semipreparat si ca totul se face la ei in bucatarie, chiar si painea, si am toate motivele sa-l cred.
Am fost de trei ori intr-o saptamana la ei si tot ce am mancat a fost bun sau foarte bun: Crema de hribi de padure si crutoane cu rozmarin, Tartina de vinete la cuptor, Branza Burrata cu rosii cherry, mai multe feluri de paste (papardelle si tagliatelle moi si pufoase, asa cum imi plac mie, nu tari, asa cum spun unii cunoscatori ca ar trebui sa fie), cel mai fin ton pe care l-am mancat vreodata, cu nuci si alune caramelizate, Crema mascarpone excelenta, cu scortisoara si sos de pere, Clatite cu prosciutto, parmezan si smantana, Dorada cu lamaie si capere, Vita cu sos de trufe (adevarate!), deserturi si alte cateva feluri pe care am uitat sa le notez, ocupat fiind cu infulecatul… Au intotdeauna mai multe feluri de paine scoasa de curand din cuptor, aproape toata nesarata, din motive pe care o sa le inteleg si eu, cu siguranta, intr-o zi. Toate vinurile sunt si la pahar, ceea ce nu stiu daca a mai avut cineva inspiratia si curajul sa faca in Bucuresti.
Atmosfera de la Osteria Gioia e neobisnuita pentru multi bucuresteni, mai ales pentru cei care vin acolo pentru prima data (cu siguranta ca numele nu a fost ales la intamplare). Vova e mereu in verva si cu chef de vorba, mutandu-si cu sprinteneala cele 130 de Kg. cand la o masa, cand la alta, si dand bucuros explicatii curiosilor. Nevasta-sa (un fel de sefa de sala) e adorabila, iar italianca – adorabila si ea – face un spectacol de zile mari, revarsand o gioia orgasmica asupra oricarui client pe care il cunoaste sau pe care i se pare doar ca l-ar mai fi zarit vreodata in viata. In 10 minute tot restaurantul invata numele fiecarui musafir, indiferent in ce ungher s-ar ascunde, si uneori afli cine si ce mananca acolo chiar din strada, daca nu e un trafic cu totul si cu totul asurzitor, care sa acopere vocea Patriziei.
Preturile sunt rezonabile la Osterie pentru ce poti manca de acei bani. O masa completa pentru doi, cu un vin bun, e pe la 3 – 400 de lei. Au si cateva feluri care sar de suta: Creveti jumbo la 180, Texas T-bone steak la 220 lei portia sau Spaghete cu homar la 130.
Daca am inteles eu bine cum merg lucrurile cu restaurantele si cu preferintele bucurestenilor, cred ca Osteria va avea mai mult succes decat restaurantele frantuzesti “omoloage”, ca Mangerie si La Cantine de Nicolai. Asta la preturi comparabile si chiar daca multi cunoscatori in ale gastronomiei fine vor considera mancarea frantuzeasca ceva mai sofisticata si mai indreptatita sa aspire la titlul de cea mai buna din oras. Cred ca, la sfarsitul anului, cand se vor face topurile, in clasamentul publicului va conduce un restaurant italian, iar in cel al expertilor unul frantuzesc.
sursa:
Osteria Gioia, by Patrizia, Vova si nevasta (o cronica subiectiva)
Acestă recomandare …
Sa faci un restaurant argentinian intr-un palat e ca si cum ai deschide o pizzerie in Casa Vernescu. Nu ca nu s-or fi gandit israelienii cu cazinoul si la asta; insa, dupa ce s-au gandit bine, au renuntat la idee. Insa patronului de la La Blanca i s-a parut combinatia potrivita. Ori stie el ceva ce oamenii obisnuiti nu stiu, ori are bani de aruncat sau de spalat acolo, ori a fost chiar convins ca zecile de mii de studenti vor trece strada in grupuri – grupuri ca sa manance la el…
Micul palat, chiar vizavi de ASE, e o casa mare mai degraba obisnuita privita din afara, in praful si in vacarmul de pe Calea Dorobantilor, mai ales ca pare destul de neingrijita si data cu var acolo unde ar trebui altceva, care costa un pic mai mult, e drept. Dupa ce treci pragul, insa, vezi ceva ce multi stiu doar din filme sau din reclame. Nu mai descriu interiorul, am pus cateva poze care arata destul de clar despre ce vorbesc.
Nu a fost nicio surpriza sa gasesc locul aproape pustiu. Si nici ca ne-au dus intr-o sala fara incalzire, de ne-au clantanit dintii in ora aceea si jumatate cat am stat acolo. Stiau ei ca trebuie sa faca economii serioase cand nu ne-au luat paltoanele ca sa le puna intr-un cuier, cum te-ai astepta intr-o astfel de casa, ci ni le-au pus pe un scaun, langa noi. Sunt sigur ca acest restaurant a pierdut tot timpul bani de cand a fost deschis (din aprilie, anul acesta) si ca va pierde tot timpul si in cele cateva luni pe care estimez eu ca le mai are de trait.
S-au gandit ca la o asemenea casa se potrivesc niste fete de masa din material lucios, de plapuma, inchise la culoare. Si, ca sa intareasca si mai mult atmosfera « vintage », au mai lasat cate una dintre traverse (fetele de masa detasabile, chelnerii le numesc « naproane », parca) de la clientii de dinainte. Nu sunt sigur insa ca si marele gandac ce se plimba familiar pe lambriuri facea parte din scenariu.
E suficient sa arunci o privire pe meniu ca sa te lamuresti cum stau lucrurile la La Blanca. Toti cei care m-au indemnat sa merg acolo mi-au spus ca e un restaurant argentinian, si ca asta merita incercat, pentru ca e o bucatarie mai rara in Bucuresti. Insa patronii Blancai nu se multumesc cu putin. Adica doar cu atat. Asa ca te imbie si cu scoici si tot felul de alte fructe de mare, cu salata de vinete, foie gras, prosciutto cu pepene galben, placinte cu carne de vita sau cu spanac, pate de ficat, pasta de porumb cu un fel de humus, limba cu usturoi, St. Jacques, vita gatita in stil asiatic, pui si porc, supa de praz cu cartofi, paste Carbonara si de multe alte feluri…
Noi am mers pe recomandarea lor si cam toate sugestiile au batut spre felurile cu specific sud-american. Platoul argentinian a fost destul de bun. Cel mai mult mi-au placut limba cu usturoi si rulourile cu carne. Ceva mai putin placintele cu spanac, apoi tot un fel de placinta, dar cu legume si cu ou, pateul de vita si pasta de porumb cu naut (destul de condimentata, aceasta din urma); insa au fost mancate si ele, toate, pana la urma. Supa de vita a fost banala; fara vreun gust aparte si plina cu ulei. Apoi am primit un Muschi de vita argentiniana, Vita in sos Teriaki cu orez si Legume la gratar. Vita, adusa pe o piatra, a fost destul de buna. Mai putin cea cu sos, care avea multe zgarciuri, iar sosul si orezul erau banale. Legumele au ramas nemancate. Desertul a fost bun, dar nu mai tin minte ce era.
Prezentarea si serviciile au fost si ele pline de disonante la La Blanca. E ciudat sa vezi cum niste celneri extrem de ceremoniosi, uneori chiar dincolo de limita penibilului, iti aduc un castron cu ciorba parca tocmai luat de la Burebista, cu un ardei iute alaturi, ca iti pun apa in pahare de 25 de cm. si apoi iti asaza alaturi cele mai banale servetele de hartie, cele de panza nefiind socotite necesare intr-un astfel de loc. Cred ca ce am mancat noi in micul palat se serveste in 99% din restaurantele de oriunde in lume pe mese de lemn fara fete de masa, cu funii de ceapa si ardei pe pereti, pe post de decor, cu chelneri veseli si cu clienti galagiosi, care se simt in largul lor. Si, cu siguranta, nu gasesti si St. Jacques aolo.
Asteptarea a fost destul de lunga. Felurile principale le-am primit abia dupa o ora, asa ca toata masa noastra a durat o ora si jumatate. Sa crezi ca vei avea la pranz clienti care sa caute o jumatate de ora un loc de parcare in Piata Romana, si sa mai stea si o ora si jumatate la masa, in frig… asta de model de business, de studiat pe la cursurile de marketing ale facultatilor de peste drum!
Daca ar fi chiar ceea ce ii spun numele pompoase din meniu, mancarea de la La Blanca ar putea fi considerata ca avand preturi normale, chiar avantajoase, uneori: intre 20 si 40 de lei antreurile, pastele si multe feluri cu carne si peste, intre 40 – 85 vita si cateva specialitati, 10 – 12 lei garniturile. O masa in doi te duce pe la 300 de lei. Adica exact ceea ce asteapta zecile de mii de studenti de la ASE…
sursa La Blanca, sau logica unui om cu palat
Acestă recomandare …
Daca m-as uita pe Internet, sunt sigur ca as gasi multe articole admirative la adresa neobisnuitului restaurant de la intersectia dintre Batistei si Vasile Lascar. Nu ar fi de mirare, stiind ca au primit si un titlu de “restaurant al anului”, in 2008 parca, pe care il expun cu justificata mandrie chiar la intrare. Eu, un conservator irecuperabil cand e vorba despre principiile mari si lucrurile mici legate de stilurile de viata, fac insa parte dintr-o minuscula minoritate, fara indoiala, care se infioara mai greu la vederea unui mic punct alb pe un mare perete negru.
Mju e un restaurant fusion si am inteles ca apartine unui fotbalist (fundas!) si nevestei acestuia, care are un nume diferit de al lui. E intr-o casa veche, in partea de Bucuresti cu multa poezie, pe unde trecea Mircea Eliade cand se ducea acasa, alaturi de alte case vechi, din alta lume, la umbra unor copaci batrani si a unui bloc tanar si hidos de birouri.
Decorurile sunt facute sa te prinda pe picior gresit si sa te socheze, de cum treci pragul casei. Sigur, multi il vor gasi misterios si tulburator, vor descoperi semnificatii, profunzimi si prilejuri de reflectie, initiatii in Feng Shui si Zen vor simti cum se pogoara niste energii si vor descoperi o pace interioara pe acolo, duduitele cu suflet de copil, care cred ca Maitreyi a fost o gheisa japoneza, vor murmura: “Tigrisor, asa as vrea si eu sa ne decoram cuibusorul nostru, tii minte cum tot incercam sa-ti descriu si tu nu intelegeai deloc despre ce vorbesc?”… Pe mine, insa, m-a indispus teribil atmosfera accea de morga de spital, cu lumanari pe jos, chiar de la intrare, care m-au facut sa ma gandesc instinctiv la cancerul maica-mii si la Institutul Oncologic din Fundeni, caruia am ajuns sa-i cunosc toate ungherele. Credeam ca Mandragora are cel mai morbid décor din Bucuresti, insa arhitecta (asa mi s-a spus) de la Mju si-a pus in minte sa-i intreaca. Si a reusit!
Totul e minimalist acolo: tavanul si podeaua sunt negre, ca si mesele (foarte mici si incomode), scaunele sunt unele albe si altele negre, peretii sunt dati cu o vopsea lucioasa gri murdar, un tip de material (scump, de altfel) pe care l-am mai vazut-o doar in baile milionarilor sau in arhitectura monumentala. De fapt, ce nu e negru sau alb la Mju, e gri cu negru: perdelele, canapelele si chiar costumele chelnerilor, un fel de camasi cazacesti, in care aratau destul de caraghiosi. Daca in una dintre camere as fi vazut un cadavru, fie el in carne si oase, fie din ceara, pe post de décor, nu cred ca m-ar fi mirat mai mult. Doar niste pahare superbe, din sticla groasa, masiva, de diverse culori, ne mai aminteau ca suntem inca in viata. Ca decorul sa patrunda pana in zona tactilului, am fost pus sa stau si incomod pe o canapea foarte ingusta, cu spatarul in unghi drept, de pe care cadeam tot timpul, si a trebuit sa mananc cu niste tacamuri bizare. Evident, totul in semintuneric. Am avut eu niste presimtiri inca de cand am intrat prima data pe situl lor, ca sa caut adresa, insa…
Nu sunt sigur daca era prevazut sa faca parte din atmosfera si ca restaurantul sa fie pustiu cand merg eu acolo. Prima data a mai fost o singura masa ocupata, de niste straini, a doua oara la fel (tot la pranz), doar ca acum mai era cineva si pe terasa.
Meniul a fost prima surpriza placuta la Mju. Cu 50 de feluri si inca vreo 10 de sushi, intra mai degraba in categoria exceptiilor intr-o tara in care sa ai vreo 200 a la carte e mai degraba un motiv de mandrie. Sunt cateva clasice (foie gras, coquilles Saint Jacques, bruschette, miso, paste, vita cu sos de foie gras, fondant de ciocolata), insa cele mai multe sunt feluri sau combinatii pe care nu le-am mai vazut in alta parte in Bucuresti sau despre care nici nu am mai auzit: blinis Saigon cu somon, mango si sos, Tom Ka Chai (o supa condimentata), wok de calamar (“wok” am inteles ca e tipul vasului, un fel de ceaun, dar nu sunt sigur), salau de Nil, cuscus marocan, creveti marinati cu salsa de mango, piersici Haberlin cu zabaglione de vanilie si alte asemenea.
Prezentarea mancarii e foarte pretentioasa (exagerata uneori, dupa gustul meu), de restaurant gastronomic putin uzual in partea aceasta de lume. In prima zi am luat vita si legume sote, asa cum fac de fiecare data, ca sa pot avea un criteriu uniform de comparatie pentru restaurantele despre care scriu. Vita a fost foarte buna, si asta e o raritate in Bucuresti. Sosul de trufe (o pasta foarte vascoasa, mai degraba) a fost imposibil de mancat pentru ca era mult prea sarat; nici invitatul meu nu a putut sa ia mai mult decat un varf de furculita, asa ca afirmatia ramane ferma. Broccoli a fost si el destul de bun, fiert putin mai mult decat trebuia, insa l-am mancat pe tot cu placere (alta raritate in Bucuresti). Foie gras-ul a fost excelent. Pentru el o sa ma intorc la Mju, desi nu cu putine mustrari de constiinta si cu un mare sentiment de vinovatie fata de activistii care lupta impotriva cruzimii la care sunt supuse bietele inaripate. Daca face cineva o petitie pentru interzicerea indoparii gastelor, o semnez si eu! Am mai luat o salata de spanac si capsuni, destul de buna si aceea, apoi un steak de ton in crusta de susan – bun si el. Cuscusul a fost excelent, foarte consistent si cu un gust pe care nu l-am mai intalnit in alta parte, pana acum. In ziua urmatoare am luat creveti marinati, tartar de sfecla si rosii coapte, sos pesto (toate la un loc fac un singur fel) cu gust de creveti obisnuiti, sfecla normala si rosii ca toate rosiile, blinis (nu stiu daca e nume propriu) Saigon cu somon, o crema fina de branza si o turta mica de orez, vita in crusta miso si sos de ghimbir – destul de bune, si acestea.
Apoi am luat coquilles Saint Jacques cu un sos ciudat si cu bucati de ananas si “orez reteta chefului” (un orez rosu) ca garnitura. Orezul a fost excelent, insa SJ-ul l-am mancat mai mult pentru ca mi-era foarte foame, portiile fiind nefiind prea mari la Mju. Amestecul de moluste cu fructe a fost rezonabil, insa sosul a fost atat de iute (si nu cu piper negru, care ar fi fost acceptabil sau chiar bun, pentru ca e aromat, ci cu peperoncino, se pare, de simteam ca iau foc) incat dupa ce am terminat felul principal a trebuit sa manac o chifla intreaga, goala, si tot a mai trebuit sa stau cu gura deschisa o vreme, dupa aceea. Tot ca sa imi treaca gustul de iute am luat si un desert, desi nu era in plan. Piersicile si sufleul de ciocolata au fost destul de bune (ar fi fost ciudat sa fie altfel), desi mi-a adus fondantul fara inghetata si a trebuit sa cer una separat. Ma asteptam sa-mi aduca o inghetata de vanilie, insa am primit sorbetto (o inghetata numai din fructe, fara lapte), care a fost bun mancat separat, insa pus peste fondant a dat o combinatie cam ciudata, pe care nu as mai incerca-o si a doua oara.
Preturile sunt destul de bune pentru calitatea mancarii de acolo. La felurile principale cel mai mare e de 52 de lei, iar la gustari de 39 (la foie gras, care poate costa si dublu in alte parti). Pentru o masa completa, cu gustare, fel principal, desert si cate un pahar de vin destul de bun (rozeul, mai ales), noi am platit cam 250 de lei de fiecare data.
In concluzie: fotbalistul si nevasta lui cu nume diferit au un chef (adica bucatar sef) bun, care stie, fara indoiala, cum merg lucrurile. Eu cred insa ca si-au asumat un risc prea mare cu risipa aceea de “inspiratie” si ca au de pierdut din cauza asta, mai ales pe partea barbateasca a clientelei. Intr-adevar, multi dintr cei cu care am vorbit mi-au spus ca le-a placut mancarea la Mju si ca poate s-ar intoarce acolo cu amantele, insa ca ar avea rezerve serioase sa-si invite niste parteneri de afaceri importanti acolo.
sursa Mju isi asuma riscuri
Acestă recomandare …
Nu stiu daca “gardin” inseamna ceva in vreo limba sau daca are o legatura cu “gradina”, asa cum pare; m-am uitat si pe Internet si nu am gasit cuvantul asta. E drept, am renuntat repede, poate ca m-as fi lamurit pana la urma daca mai insistam. Asa ca nu stiu de ce se cheama astfel micul restaurant de langa Arcul de Triumf, intre Kiselev si Ion Mihalache. Nu stiu nici de ce i-au prelungit numele cu un “The original restaurant” si daca accentul aici este pe conotatia “veritabil” (o fi incercat cineva sa-i copieze?), sau pe cele de “deosebit” sau “extravagant” – nu e cazul!
De fapt, Jadoo (o sa-i folosesc denumirea prescurtata) e mai mult o terasa acoperita (functionala si iarna) cu trei foarte mici sali la etaj, in care se pare ca nu se duce mai nimeni vreodata. Pacat de ele, pentru ca sunt frumoase si ca se ajunge acolo pe o scara superba de lemn, din alte timpuri, fiind vorba de o casa veche. Terasa e destul de placuta iarna si toamna, cand e frig afara si vezi cum ploua sau ninge prin peretii de sticla. Vara, probabil, multi ar prefera o terasa deschisa, nu una semiacoperita. Oricum, e destul de confortabila, desi e foarte lunga si ingusta si chelnerii trebuie sa faca drumuri lungi, adesea in viteza, ca sa ajunga pana in capat.
Amenajarea e simpla, destul de comuna, facuta cu o oarecare economie de resurse. Mesele si fotoliile sunt joase, de terasa (de gradina, cu scandurele) si sunt destul de confortabile. Locul pare destul de curat in mare, pe unde umbla clientii, si ceva mai putin prin locurile in care se uita in special un carcotas care cauta nod in papura cand scrie o cronica despre restaurantul respectiv. Vesela e in ton cu atmosfera fara mari pretentii, insa tacamurile sunt dintre cele mai ieftine si de calitate proasta.
Jadoo e, mai degraba, un restaurant de proximitate in care vin cei din zona (oameni instariti, in general) sa manance fara prea multe complicatii. Intr-adevar, am vazut oameni de toate varstele, si romani si straini deopotriva, multi cu familia pe vreo trei generatii, unii cu copii chiar foarte mici, semn ca erau obisnuiti ai locului.
Meniul e lung, am numarat peste 130 de feluri, si e aproape in intregime italian, cu mici insertii de gen ciorba de burta, pastrama, tochitura si saramura. Gasesti acolo toate felurile si combinatiile standrd, cu riscuri minime sa dai peste ceva despre care sa nu fi auzit: antreurile binecunoscute, pizza, orez si paste, “ficatei, ciupercute si cascaval pane”, salate, ciorbe, destul de multe feluri de peste si fructe de mare si multe carnuri din care unele descrise destul de atragator.
Eu am fost de doua ori la Jadoo, inainte de a scrie. Prima data am asteptat foarte mult, un chelner a venit abia dupa un sfert de ceas si primul fel a ajuns dupa trei sferturi. Nu e de mirare, pentru ca erau doar doi chelneri la o sala cu vreo 70 de locuri, din care mai mult de jumatate erau ocupate. A doua oara au venit mult mai repede, si chelnerul si felurile de mancare, probabil ca si pentru ca era mai gol. Am apreciat efortul chelnerilor de a ramane amabili in ciuda oboselii care li se citea pe fata. Cred ca si-ar dori foarte tare niste colegi, pentru ca eu i-am vazut tot timpul alergand si incercand sa faca mai multe lucruri deodata si sa vorbeasca cu cate doi clienti in acelasi timp. Asta inseamna ca timpul de asteptare poate sa fie foarte diferit de la o zi la alta. Noi am mancat intr-o ora si jumatate in prima zi si intr-o ora a doua oara. Oricum, destul de mult pentru un restaurant la care te duci mai degraba sa-ti astamperi foamea si nu pentru cine stie ce delicii culinare pe care sa vrei sa le savurezi in tihna.
Am luat niste midii destul de banale dupa gustul meu, preparate “la prima mana”, adica fara prea multe fasoane. Prima data cand am mancat asa ceva, undeva in Franta, chiar pe malul oceanului, am avut un mic soc, nu dintre cele mai placute: am vazut cum au luat scoicile inca vii, le-au aruncat intr-un vas cu apa clocotita, fara absolut niciun condiment sau adaos, le-au fiert putin, dupa care mi-au pus oala direct pe masa, urmand sa mi le iau singur de acolo si sa mi le pun in farfurie pe masura ce le mancam. M-am mai uitat o data in oala ca sa fiu sigur, si, intr-adevar, nu mai era nimic altceva langa scoicile acelea. Eu nu am putut manca nici macar o jumatate de molusca, mi s-au parut ca nu au niciun gust. Degeaba mi-au explicat frantujii ca asa si trebuia sa fie, intentionat au pus doar apa chioara la fiert, “ca sa ramana gustul pur al animalutului” (les betes).
Nu stiu daca cheful de la Jadoo avea acea reteta in minte cand mi-a preparat midiile, pentru ca nu am primit doar apa chioara, dar nici mare diferenta nu era. Asa ca m-am lipsit de puritatea gustului de molusca si am trecut direct la o pastrama de berbec destul de tare si cu zgarciuri, insa pe care am mancat-o aproape pe toata, ca mi-era foame. Si muschiuletul de porc al invitatului meu a fost destul de banal, asa ca prima masa la Jadoo a fost declarata ratata, desi am comandat la recomandarea chelnerului. “Recomandare” e un fel de a spune, pentru ca am obtinut niste indicatii dupa multe insistente. La inceput nu a vrut cu niciun chip sa ne recomande ceva, ba chiar s-a enervat, apoi cred ca a spus ceva la intamplare, doar ca sa nu-l mai batem la cap.
A doua oara am luat un peste si spanac cu usturoi ca garnitura si file de vita Voronov cu legume. Dorada a fost destul de bun, la fel si spanacul, insa vita a fost o surpriza de proportii (adica foarte buna!) – era ultimul lucru de care m-as fi asteptat sa-mi placa la Jadoo, mai ales ca de la masa vecina tot auzeam niste comentarii destul de critice la adresa mancarii de acolo, in general (am tras cu urechea … L). Si legumele au fost foarte bune, facute cu un sos din coniac, mi s-a spus.
Preturile nu sunt mici la Jadoo Gardin. O masa cu antreu, carne sau peste, desert, apa, un pahar cu vin si cafea are sanse mari sa sara de 100 de lei de persoana. Antreurile, salatele, pastele, orezul si pizza sunt pe la 20 de lei portia, carnea pe la 40 (surprinzator, porcul e mai scump decat vita) iar pestele si fructele de mare pot depasi 60 de lei.
In concluzie, cred ca sunt putini cei care gasesc o motivatie suficient de puternica pentru a merge la Jadoo Gardin (The Original Restaurant) altfel decat pentru ca sunt in apropiere si li s-a facut foame. Insa nici nu cred ca patronii de acolo si-au propus altceva si nici nu cred ca ar avea multe motive sa-si propuna, atata vreme cat se gasesc clienti destui in cartier si pare sa fie o afacere profitabila. Cu alte cuvinte, Jadoo e un restaurant cuminte, care nu vrea sa-si asume riscuri inutile.
sursa Jadoo Gardin nu isi asuma riscuri
Acestă recomandare …
Daca as fi fost de trei ori si nu de patru la Beraria Dorobanti inainte de a scrie despre ei, i-as fi pus direct in lista celor care dau mancare proasta bucurestenilor, alaturi de Burebista, de La Mama si de alt cateva ca ele. Nu stiu daca e doar o intamplare ca toate cele la care am mancat cel mai rau sunt “cu specific romanesc”. Eu sunt mare amator de mancare romaneasca de la tara, in gusturile mele e pusa imediat dupa cea frantuzeasca; insa carnatii cu resturi de carne si zacusca la galetusa de la supermarket mi se par oribile. Si ma enerveaza foarte tare cand le regasesc in farfuria de la restaurant pe post de “feluri traditionale”.
Tocmai ma pregateam sa “reciclez” cronica despre Burebista, aproape tot ce scrisesem acolo, cu exceptia pasajelor despre amenajare, mi se parea ca s-ar fi potrivit si aici. Azi (adica miercuri) m-am dus din nou, mai mult intr-o doara si pentru ca e foarte aproape de biroul meu. Am avut o surpriza de proportii. Nu stiu daca s-a schimbat bucatarul intre timp, daca le-oi fi fost eu mai simpatic de data aceasta sau daca am nimerit din intamplare cu degetul in meniu unde trebuie, ca mancarea a fost atat de buna incat nu m-am oprit pana mi s-a facut rau, de a trebuit sa ma duc acasa sa ma intind in pat ca sa-mi revin, ca nu mai eram in stare sa ma intorc la birou asa ghiftuit. Nu sunt un om cumpatat cand e vorba de mancare, sunt pofticios si lacom. Imi pare intotdeauna rau cand intrec masura, insa data viitoare fac la fel.
Restaurantul acesta e deschis de curand, de cateva luni, de catre Marius Locic (da, cel din televizor) si de un asociat (Alin Simion, pe numele lui) chiar in rondul de la Piata Dorobantilor, unde isi are si sediul firmei cu afacerile lui imobiliare si unde e amplasat panoul electronic pe care ruleaza celebrul filmulet. E amenajat destul de bine, nici cu mare rafinament sau cu grija pentru toate amanuntele, dar nici cu economie. Insista sa-l numeasca “berarie”, cu toate ca putin din ce vezi acolo te duce cu gandul la asa ceva. Au un spatiu mare la demisol si o terasa deschisa la etaj, la fel de mare, care incepe pe o strada si se termina pe alta, facand inconjurul casei. Salile de jos sunt luminoase, au ferestre mari chiar la nivelul trotuarului si trebuie sa faci eforturi mari ca sa nu intorci instinctiv capul ca sa te uiti pe sub fustele femeilor care iti trec pe deasupra, la cativa centimetri. Mai ales acum, de cand cu canicula…
Desi au bagat multi bani in afacerea aceasta, se vede de la o posta ca nu au catusi de putin reflexul de client service si nici cel mai mic simt al detaliului, Sunt sigur ca se tot intreaba de ce nu au mai multi clienti (e aproape gol, mai tot timpul), dar, cand esti obisnuit cu lucrurile mari – asa cum e Locic – mai greu iti dai seama ca vreo cateva maruntisuri pot face diferenta de la un restaurant gol la unul plin.
Geamurile salilor de la subsol par sa fie ermetice toate, nu se deschid, asa ca e o atmosfera cam inchisa (mai ales ca miroase mult a fum) si calda. Ori aerul conditionat nu face fata, ori era pe cost-cutting, ca eu am transpirat suficient incat sa astept cu nerabdare sa termin de mancat si sa plec de acolo mai repede. Daca aceasta cronica ar fi scrisa de catre un rauvoitor, sigur ati mai citi si despre praful din cateva locuri in care ar trebui sa nu fie, despre paianjenii de pe la colturi, despre mustele decedate sau despre chistoacele de tigari (pleonastic, dar merita subliniat) de pe jos. Dar mie mi-au atras atentia mult mai mult sefii de sala (asa pareau) si niste personaje despre care o sa scriu intr-un articol separat, la alta rubrica. Daca dl. Locic nu vrea sa ai senzatia ca iei masa chiar in biroul lui, atunci cred ca ar trebui sa nu-si mai lase angajatii sa umble liber prin restaurant si sa-l ia drept cantina-de-la-subsol, discutand de-ale lor in gura mare, peste capul clientilor, chiar asa putini, cati sunt.
Asadar, o buna parte dintre cei care mananca la Beraria Dorobanti par sa vina din birourile de la etaj sau sa aiba o legatura directa cu ce se intampla acolo. Am mai vazut si cativa turisti razleti (cu pantalonii scurti si rucsacii aferenti), dar, mai ales, pe domnii si pe duduitele de pe Beller, cu inconfundabilii markeri sociali la vedere, scosi ostentativ in evidenta ca sa fie clar despre ce e vorba si sa nu se produca vreo confuzie. Dupa ce stau cateva ore in meditatie si asteptare la The Eatery sau la Turabo, domnisoarelor li se face foame si vin in grup compact si gures la Berarie, ciugulesc o frunza de salata, un morcov, o limonada, dupa care repede inapoi la The Eatery si la Turabo, ca nu cumva sa le fi scapat ceva intre timp. Pe seara, iarasi o scurta deplasare in grup catre Berarie… tup-tup- tup… salata, morcov, limonada… si repede-repede, tup-tup-tup, inapoi la The Eatery si Turabo pentru alte cateva ore de reflectie si de asteptare. Si a doua zi la fel, si tot asa…
Dar sa vorbim si despre mancare! Meniul e aproape exclusiv de tip “grill”, cu cateva ciorbe si salate ca antreu. Mai multe feluri de carnati, mici, frigarui, pastrama, pomana porcului, bulz, ciolan cu fasole, sarmale, snitele si un peste sau doi, iar ca desert papanasi, clatite si placinte. Cu exceptia gulasului, mancarea de la primele vizite la Berarie a ramas aproape neatinsa in farfuriile noastre. Micii si carnatii, mai ales, au fost de cea mai proasta calitate, aduse direct de pe raftul cu solduri din raionul pentru saraci-lipiti ai celui mai cinic supermarket (tot pleonasm). Varza rece plutea intr-o balta de ulei rece, legumele erau facute in sictir – ca sa folosesc un eufemism. Doar ciorba a facut sa nu fiu obligat sa ma opresc la vreun restaurant de peste drum, pentru a nu ma reintoarce nemancat la birou. Si toate acestea au fost recomandarile chelnerului, facute fara macar sa clipeasca! Omul acela ori a vrut sa se razbune pe mine, din cine stie ce motiv, ori sa i-o plateasca lui Locic, facandu-l de ras cu mancarea aceea, ori avea ceva cu amandoi.
Ultima data nu am mai mers pe mana chelnerului si am ales eu patru feluri, sperand – dupa experientele de data trecuta – ca macar unul dintre ele sa poata fi mancat pana la capat. Mi-am permis asta, fiindca preturile sunt mici la Berarie. Prima a venit iahnia de fasole cu un ciolan care nu era ciolan, ci sunca cu multa grasime si sorici. Au fost destul de bune amandoua (si fasolea si sunca), asa ca nu a mai ramas nimic in farfurie. Pastrama de oaie cu usturoi si cu mamaliga a fost excelenta, asa ca am dat-o gata rapid, desi aproape ma saturasem dupa primul fel. Ei bine, spre stupefactia mea, si pomana porcului, in grasime fierbinte, cu mamaliga si cu usturoi, si bulzul cu doua feluri de branza, carne si cu ou deasupra au fost excelente, asa ca nu a mai ramas nimic nici din ele. Si, in lacomia mea, am mancat si o portie de papanasi! Si am dat gata si doua sticle cu bere nefiltrata. Sigur ca mi s-a facut rau de atata mancare, abia am ajuns acasa (noroc ca stau peste drum) unde am zacut pana seara. Dar macar satisfacut.
Serviciul a fost si el de la o extrema la alta. Prima data am asteptat 45 de minute pentru cei trei mici pe care i-am lasat in farfurie. Ultima data, in timpul acesta infulecam deja al patrulea fel. Sa inteleaga fiecare ce vrea de aici.
Preturile sunt mici la Beraria Dorobanti, cam 20 de lei, in medie, pentru un fel consistent. Eu am mancat si am baut pana era sa ajung la spital, cu 127 de lei, patru feluri principale cu carne, desert bere si o limonada. Se plateste cu banu’ jos, ca in imobiliare, cartile de credit nu sunt agreate acolo.
Mi se pare greu de crezut cat de putin le pasa multor patroni de restaurante de clienti, si, la urma urmei, de profitul lor. Sau poate e doar locica de vina? Una din regulile elementare le restauratorilor spune ca daca odata nu gasesti ingrediente de calitate si felurile respective risca sa iasa prost, mai bine le scoti din meniu in ziua respectiva. Oare cand s-ar supara mai tare cineva? Cand ii spui: “Imi pare rau, domnule client, nu mi-au placut sparanghelul si telemeaua pe care le-am vazut dimineata la piata si am preferat sa nu le iau, asa ca azi le-am scos din meniu. Insa am gasit niste momite grozave, nu ati vrea sa le incercati?”? Sau cand ii spui: “Da’ nu e vina noastra, sefu’! Iar ne-a adus furnizorul ala carnati plini cu grasime si cu zgarciuri, ca nu mai stii la ce sa te astepti de la el. Niste nenorociti, dom’le! Asa fac toti in ziua de azi, c’asa-i la noi la Romanica. Ce poti sa le faci? Pai, cand lucram eu pe vapor la nemti…”?
Dle Locic, daca intr-o zi ajungeti prea tarziu in piata si nu mai gasiti mare lucru, de ramaneti cu un singur fel in meniu, dar la fel de bun ca acelea pe care mi le-ati dat miercuri, sa nu va fie frica. Va asigur ca vor veni mai multi clienti sa manance doar felul acela decat va vin acum ca sa aleaga exact ca la loterie intre 20 – 30 de feluri. Credeti ca cel din Dristor, care s-a imbogatit, avea 20 de feluri de shaorma in pravaliile lui? Nu, are unul singur, de ani de zile!
sursa Beraria Dorobanti – sa inteleaga fiecare ce vrea de aici!
Acestă recomandare …
Cochetul bistrou de pe Beller a fost deschis de George Copos, cu multi ani in urma, care l-a vandut lui Nicolae Ghinea (cel care are magazinele Nic si alte acareturi in zona), care l-a inchiriat patronului de la White Horse, care nu a schimbat nimic, nici macar paginile jerpelite rau ale meniului, ramase de la Copos, pentru ca nu avea nevoie sa schimbe ceva pentru ca lucrurile merg foarte bine la Belle Epoque asa cum le-a lasat Copos si pentru ca vor merge bine si in continuare si, atunci, pentru ce sa mai schimbi ceva?
Copos nu si-a asumat multe riscuri si a mers pe o reteta sigura, si in Romania si peste tot in Europa: un bistrou sau o braserie intr-o locatie buna, stil traditional (decor, ambianta, mancare), banchete in loc de scaune, pe unde se poate (succes garantat), serviciu rapid, multa bere, mancare intre acceptabila si buna (important e sa nu fie rea), preturi rezonabile.
Restaurantul e la parterul unui bloc din Piata Dorobantilor, fara terasa, insa cu cateva mese puse direct pe trotuar, cu vedere buna spre fauna de la Turabo si la masinile parcate pe trotuar. E amenajat ca un bistrou tipic belgian, cu foarte mult lemn inchis la culoare, multe obiecte vechi pe post de decor, lumina calda, destul de redusa, fara fete de masa, vesela simpla.
Meniul e si el belgian si cred ca nu a fost schimbat de multi ani, poate chiar de la deschidere (vorbesc aici si de mancare si de hartiile murdare, ferfenitite si cu greseli de gramatica). Au cateva antreuri (inele de ceapa, pateu de casa, spanac, varza de Bruxelles gratinata, paine prajita cu hering in otet), vreo 20 de feluri principale, din care unele mai putin obisnuite bucurestenilor (carne de vita flamanda cu sos de castraveciori si piure cu praz, tocanita belgiana, somon cu sos de bere si andive, somon cu Joulienne de legume si sos de lamaie), salate si sandviciuri (croque madame & monsieur, evident!), niste deserturi si un meniu separat cu cateva fructe de mare, prezentate ca “Specialitati La Belle Epoque”. Si mai au si un “meniu al zilei”, scris cu creta pe o tablita (tot evident), cu unul sau doua feluri de mancare gatita.
Am mancat de multe ori la ei, fiind aproape de biroul meu si pentru ca sunt genul de restaurant la care te hotarasti sa mergi cand cauti ceva aproape si rapid sau cand treci prin fata lui si iti aduci aminte ca ti s-a facut foame. Cred ca sunt foarte putini cei care se suie in masina ca sa vina in mod special la Belle Epoque pentru un anume fel de mancare sau chiar pentru vreo bere. Am gustat din fiecare fel, dar nu si din fructele de mare, despre care mi-e greu sa cred ca ar putea fi altfel decat congelate sau la conserva, de la supermarket, uitandu-ma la preturi si stiind ce logistica impresionanta ar trebui pusa in functiune ca sa poti manca asa ceva la Bucuresti si sa aiba acelasi gust ca la Liege, la Cherbourg sau la Atena.
Un singur lucru mi-a displacut foarte tare odata la ei, un porc cu sos alb (cred ca file de porc cu sos de branza si oregano). Dintre celelalte feluri, unele sunt acceptabile, ca la cantina (spanac cu oua, cateva deserturi banale) iar altele sunt mai bune (mie imi plac mai mult cele cu sos, somonul si vita, dar si bilutele de cascaval). De vreo doi ani, eu iau numai carnati belgieni cu piure de cartofi, muraturi si o bere cand merg la Belle Epoque.
Restaurantul e mai mereu plin. La pranz se mananca mult si se bea mai putin, seara se schimba radical proportia. Preturile sunt normale: 15-20 de lei pentru antreuri, 30–40 felurile principale si fructele de mare (cea mai scumpa e o vita, la 45). Meniul meu “fix” produce un transfer de 44 de lei dinspre buzunarul meu catre cel al succesorului lui Copos.
sursa: La Belle Epoque – cand pune Copos mana ies bani
Acestă recomandare …
La cat de tare m-au enervat niste chelneri de la cantina din Povernei, tare mult as fi vrut sa umplu cateva pagini numai cu grozavii despre Nicolai si despre afacerea lui. Din pacate pentru orgoliul meu, trebuie sa scriu acum ca acesta e cel mai bun restaurant la care si eu si cunoscutii mei am mancat in Bucuresti in ultima vreme, chiar si asa, cu chelneri care reusesc sa-ti strice tot cheful numai cand ii vezi apropiindu-se.
Asadar, i-am cautat cu lumanarea toate cusururile si iata ce am gasit:
* Pubelele cu gunoi (stiu ca e pleonasm, dar am subliniat ca sa-mi vars nervii) ale blocului vecin sunt la jumatate de metru de mesele de pe terasa lui Nicolai, care nu a socotit necesar sa le separe printr-un gard opac, a pus doar un gratar de lemn si niste plante in jurul lor.
* Intr-un decor bine facut, destul de elegant si de unitar, pe Nicolai l-a lovit inspiratia intr-o zi si a pus pe pereti niste lucrari neopop care mi s-au parut atat de urate si de nepotrivite incat eram sigur ca il voi prinde cu asta. Dupa o vreme le-a scos (a mai ramas doar una, silueta albastra din poza) si le-a inlocuit cu niste lucrari de pop art (mai multe obiecte si tablouri in tehnici mixte, fotografie, print, colaj si pictura) destul de figurative, colorate si decorative, adica exact pe gustul meu. Intre timp, mi s-a pus in vedere ca daca imi plac lucrarile figurative, colorate si decorative, mai bine sa nu scriu despre asta in public, pentru ca ma fac de ras. Mai mult, am aflat si ca lucrarile acelea par sa provina dintr-o galerie pariziana in care expun artisti faimosi, care au putut demonstra cu succes ca un capac de bere lipit pe un plexiglas poate fi vandut cu cateva zeci de mii de Euro. Asa ca daca nu-mi plac siluetele albastre, inseamna ca eu am o problema serioasa de rezolvat.
* Trei lucruri nu prea mi-au placut din ce am mancat la Nicolai: cateva bucatele de conopida dintr-o supa, care mi s-au parut mai crude decat era cazul; o supa de dovleac din care nu am putut manca nici macar o lingura intreaga (si pe care am mai si platit 50 de lei) si un orez destul de crud si el (al dente? Nu era specificat in meniu, ca nu l-as mai fi luat) cu parmezan invechit. Fiindca mai auzisem eu cate ceva despre ce se considera bun si ce nu la Paris, data urmatoare l-am luat pe un prieten al meu francez, mare cunoscator in ale gastronomiei, care a trecut prin toate restaurantele mari ale lumii (e milionar, de aceea) si i-am dat sa manace supa de dovleac si pe cea cu conopida. Lui i s-au parut delicioase amandoua, asa ca ramane ca el. Probabil ca si orezul i s-ar fi parut bun, deci nici acest cusur nu se mai pune la socoteala.
Prin urmare, daca Nicolai se hotaraste sa acopere si tomberoanele intr-o zi, o sa-l puna chiar intr-o situatie dificila pe orgoliosul si vesnicul nemultumit din mine. ..
Cantina a fost deschisa de putin timp de doi asociati, un roman si un francez. Nicolai (cel din poza, cu palarie), care conduce direct afacerea, e un maramuresean care a stat mai mult de 10 ani in Franta, lucrand pe la diverse restaurante. Laurent Strouk e un artist francez care are o galerie de arta contemporana la Paris si a carui prietena romanca, prietena cu prietena lui Nicolai, l-a convins ca e bine sa faca o astfel de investitie la Bucuresti. Laurent a crezut-o si a platit un bucatar francez care stie despre ce e vorba, ca sa vina in Romania si sa stea aici macar un an. Acum sunt mandri cu totii de ce a iesit.
Se pare ca Laurent si Nicolai au fost in bani, pentru ca au inchiriat sau cumparat parterul unui bloc nou, din acelea scumpe, din centrul Bucurestiului, pe Povernei si l-au amenajat foarte bine, cu materiale si mobilier de cea mai buna calitate. Mesele sunt destul de departate unele de altele, fara fete de masa, scaunele comode, canapele pe unde se poate. Gurile rele spun ca Nicolai nu ar avea autorizatie pentru cantina lui, dar cine are chiar toate autorizatiile in Bucuresti?
Meniul de haute gastronomie al cantinei e scris pe o singura coala de hartie, si mai ramane si loc… E impartit pe antreuri, supe, paste si orez, peste, carne si desert. Cateva din fiecare, incat sa-i poti crede pe cuvant. Evident, trufele si foie gras-ul sunt la ele acasa, le gasesti si in supa, in orez si in sosuri, in ulei si in garniturile cu cartofi. La Nicolai mananci Carpaccio de dovlecel cu vinaigrette cu trufe, Sparanghel verde cu ou romanesc (sic!) si sos verde, o reteta originala de Foie gras cu niste straturi de paine dulce si ghimbir, cu sos de vin solid (jeleu) sau de ceapa alaturi, Gustare de ton rosu, Ou cu trufe si ciuperci, Supe de dovleac (aici amintiti-va ca nu sunteti francezi!), de mazare cu menta sau de rosii, busuioc, gaspacho de castraveti si ulei de masline, Cod, Biban de mare si Saint Jacques, Risotto cu trufe, carne de vita, vitel, miel si rata (Tartita prajita de carne de manzat, File de ratusca cu mirodenii, Coapsa de rata zaharisita etc.) – toate cu garnituri dintre cele mai fine -, branzeturi si deserturi tipice: Moelleux, Dantela de clatite, Mille Feuilles, Tarte, Creme brulee, Frigarui de fructe. Si toate sunt chiar ceea ce par a fi…
M-am dus de vreo sapte ori la Nicolai in ultimele luni. Nu mai descriu ce am mancat. Toate au fost bune, foarte bune sau excelente, nu am gasit vreun fel despre care sa pot spune ca e banal. Si prietenul meu francez, cunoscator si bogat a zis la fel, ca e cel mai bun restaurant din Bucuresti in acest moment, mai bun decat Aqua sau decat altele cu pretentii mari la care am fost tot impreuna. Inca nu am ajuns la cel de la Continental ca sa-l includ si pe el in comparatie, insa promit sa ma duc in curand, sunt foarte curios. Si mai astept cu multa nerabdare sa-si deschida si Adrian Nastase restaurantul sau din Herastrau, luna aceasta, se pare.
Prima amintire de la cantina lui Nicolai e legata de un chelner caraghios si arogant, care ne-a indispus teribil. L-am vazut si peste cateva zile si apoi in saptamanile urmatoare, si socul parca s-a mai atenuat. Ori si-a consumat repede doza de ridicol, ori am mai imbatranit eu cu o luna si am devenit mai tolerant, ori am revenit la sentimente mai bune dupa ce prietena lui Laurent a schimbat lucrarile de pe pereti, sau sunt mai subiectiv acum, dupa ce am gustat din mancarurile lor.
Cred ca sunt vreo patru chelneri acolo. Doi dintre ei sunt membri marcanti ai marii si bine cunoscutei “Asociatii a chelnerilor romani pe care ii doresti sa stea cat mai departe de tine”, care considera clientii un rau nu neaparat necesar: blazati, sictiriti, mereu pe ganduri si preocupati de detalii misterioase, din care niciunul legat de prezenta ta acolo. Al treilea nu ne-a enervat, iar al patrulea ni s-a parut chiar simpatic, mai ales cum alerga tot timpul intr-un suflet la bucatarie ca sa gaseasca raspunsul la oricare intrebare pe cere i-o puneam, legata de ce urma sa ne dea de mancare. Nu voiam sa-l pun in incurcatura, dimpotriva, ma gandeam doar sa notez cate ceva pentru articolul meu, insa am renuntat, dupa cum s-a si vazut.
Preturile sunt rezonabile pentru o mancare pe care nu o mai poti gasi cu usurinta in alta parte in Bucuresti, chiar daca portiile sunt ca la francezi, adica mai mititele: intre 30 si 50 de lei la aperitive, 20 – 30 de lei supele (vad ca au scazut de la 50, cat erau mai inainte), 25 de lei spaghetele si 100 risotto cu trufe, intre 50 si 80 pestele si 60 – 95 carnea, iar deserturile intre 20 si 30 de lei. Pentru o masa buna in doi trebuie sa treci pe la bancomat inainte si sa scoti 4 – 500 de lei, ba chiar mai mult daca vrei sa impresionezi pe cineva cu niste vinuri scumpe. Insa merita.
Daca Nicolai, Laurent si cele doua prietene ale lor (care sunt si prietene intre ele) isi vor lua inima in dinti si vor suna la Michelin, sunt sigur ca dupa cei cativa ani de evaluare vom vedea prima stea si in partea aceasta de lume. Eu m-as bucura, pentru ca Nicolai e mult mai simpatic decat chelnerii lui. De fapt, nu m-ar mira prea tare sa aflu ca tocmai de aceea i-a si ales astfel, ca sa iasa el mai mult in evidenta…
sursa: La Cantine de Nicolai mi-a ranit orgoliul
Acestă recomandare …
Se spune ca cel mai puternic instrument de marketing pentru un restaurant este sa stii ca tot timpul il gasesti pe patron acolo, sa vezi ca-si cunoaste clientii si ca acestia il cunosc, la randul lor, si ca se considera musafirii lui. Asa fac cucoana de la Jaristea, Nicolai la Cantina lui, cel de la Select, cei de la DonCafe si multi altii. Si mai e ceva care face diferenta, un lucru care se vede si se simte cu usurinta: daca pentru acel patron e singura afacere, sau doar una dintre mai multe.
Nu stiu cat marketing de servicii sau de hospitality a studiat Romica, insa chiar daca nu ar fi citit un singur rand, sunt sigur ca si-ar fi facut afacerea exact in acelasi fel, pentru ca se vede usor ca are reflexul de client service si ca face asta cu placere. Si cu mult instinct. Romica nu mai are alta afacere. Micul (dar nu foarte) restaurant de pe strada Sofia e singura lui sursa de venit. Inainte l-a avut pe Clucerului, langa Arcul de Triumf, insa l-a mutat in Piata Dorobantilor de curand.
S-a ocupat singur de renovare, il vedeam acolo zi de zi, luni de-a randul. Romica nu e un arhitect faimos. Prin urmare, resturantul lui nu arata ca unul amenajat de un arhitect faimos. Nu arata nici ca restaurantul unui bogatas, pentru ca Romica nu pare sa fie un bogatas. A facut ce a putut si el mai bine, cu multa grija pentru banii lui. Nu a iesit rau. Exile – pentru ca asa i-a spus restaurantului – e intr-o casa veche, cocheta, cu multa personalitate, intr-o zona in care toate casele si toate lucrurile au multa personalitate. Sunt sigur ca Romica a ales locul acela pentru mica gradina din fata. Cine nu ar vrea sa manance in gradina, intr-un loc in care toate casele si toate lucrurile au multa personalitate? Chiar si copacii batrani si veveritele din ei.
La Romica vin la pranz oameni care lucreaza la firmele din zona. Seara vin cei din cartier, cu copii mici, mari, parinti si bunici. Ca la Jadoo, despre care am mai scris. Ca si acolo, cei mai multi sunt instariti. Si cei de la pranz si cei de seara. Romica ii primeste pe toti cu bratele deschise, cu zambetul mereu pe buze si cu aerul lui de om fericit. Asta le place clientilor, care-i spun deja pe nume de la a doua sau a treia vizita acolo. Si Romica face la fel, si are memorie buna. Romica se asaza cand la o masa, cand la alta, sta de vorba cu musafirii, bea cate ceva cu ei si se bucura. Se bucura si clientii, mai ales cei de pe partea femeiasca, pentru ca Romica e baiat chipes, tanar, cu parul ondulat, in blugi, cu camasa descheiata la doi nasturi (daca nu chiar la trei cand e canicula) si cu un lant discret pe pieptul bronzat si viril.
Foarte important la un astfel de restaurant e ca mancarea sa nu fie rea. Daca se poate, nici macar un singur fel. Si la Romica nu e rea, ba unele feluri sunt chiar bune. Eu ma duc rar la Romica pentru ca nu sunt innebunit dupa mancarea italieneasca si, cu atat mai putin, dupa bucatarul lui Romica. Insa fetele de la mine de la birou merg foarte des acolo. Si incearca sa ma convinga ca mancarea e chiar foarte buna. Chestie de gust…
Romica s-a oprit cu studiul marketingului la capitolul in care scrie ca prea multe feluri nu pot sa-ti inspire toata increderea si ca, chiar daca gasesti un bucatar care sa stie sa le fac bine pe toate, s-ar putea sa nu-ti poti permite sa-l platesti. Si ca zambetul frumos, parul ondulat si pieptul viril nu pot salva situatia chiar in orice conditii.
Romica a citit undeva (si daca nu ar fi citit, sigur ar fi facut la fel, din instinct) ca daca intr-un astfel de restaurant le dai oamenilor mancare italieneasca, daca nu iti asumi riscuri inutile, nu faci prostii flagrante si nu sari calul cu preturile, atunci nu prea ai cum sa dai gres. Mai ales daca tu insuti arati ca un italian tanar, frumos si vesel, iubitor de fotbal si de masini, cu par ondulat, piept bronzat si viril si nu cu prea multi nasturi incheiati la camasa.
Si Romica asa a facut: iti da supe, aperitive, salate, fructe de mare, paste, multa carne si multa pizza. Nu par sa fie feluri pentru care sa vii din alt cartier ca sa le mananci, insa merg bine, nu ai surprize. In meniu au denumiri si descrieri pretentioase, care parca vor sa te tina la respect. Nu stiu de ce a vrut Romica sa fie astfel, mi se pare cu totul pe dos fata de spiritul locului. Insa, o fi stiind Romica ceva ce eu nu inteleg. Preturile lui nu sunt mici, dar nici nu ia pielea de pe tine. Aperitivele sunt pe la 20-30, la fel si salatele. Pastele si pizza in jur de 20, carnea si pestele intre 25 si 50, iar supele 10-15.
Cand o sa-mi fac restaurantul meu, la care visez de cand eram mic, sigur o sa ma inspir si din “exilul” lui Romica. Doar ca eu nu prea o sa mai am ce par sa-mi ondulez si nici sa tin doi nasturi descheiati la camasa nu-mi va mai fi de mare folos…
sursa: La Exile, in vizita la Romica
Acestă recomandare …
Nu am inteles niciodata de ce Bucurestiul nu e plin de restaurante ca acesta. Bucataria turceasca e buna, e bogata, e bine definita si coerenta si e mult mai la indemana restaurantelor mici decat cea frantuzeasca sau cea asiatica, de pilda. Psihologia patronului roman de restaurant va ramane o necunoscuta pentru mine inca multa vreme, cu siguranta…
Divan e deschis de mai putin de un an in centrul vechi al Bucurestiului, pe strada Franceza, in una dintre casele in care nu ati vrea sa fiti cand va veni cutremurul. S-au bagat ceva bani in amenajare si au reusit sa creeze o oarecare atmosfera orientala, chiar daca nu una din alta lume, despre care citesti doar in carti sau pe care o vezi in filme, ci o mica Turcie a zilelor noastre, in care mai inlocuiesti lemnul masiv cu cel stratificat si fierul cu plastic, pe ici, pe colo. Dupa cum era de asteptat, predomina culorile inchise, cu mult cafeniu si rosu.
Doua lucruri ma enerveaza la Divan: cativa chelneri si cum si-au facut meniul (de carton vorbesc, nu de mancare). De cate ori am fost acolo am vazut numai ospatari baieti, cei mai multi niste zdrahoni pe care nu prea ai vrea sa-i ai in preajma, indiferent unde ai fi si ce ai face. Nu au spus si nu au facut mai nimic nelalocul lui, insa nu sunt facuti pentru o meserie de tip “client service”, nu au acest reflex in sange si se vede de la o posta. Nu-i poti crede, oricate reverente si temenele ar face si oricat de mieros s-ar stradui sa-ti vorbeasca, se citeste usor pe fata lor ce cred despre tine si cam ce le umbla prin cap, nu numai cand vorbesc cu tine.
Cat priveste meniul, ori patronul a vrut cu tot dinadinsul sa iasa din rand, ori a dat peste niste creativi exaltati, care si-au incercat muschii pe bietul om. Desi nu depasesste suta de feluri, asa cum vezi la cele mai multe restaurante bucurestene, i l-au intins pe 22 de pagini octogonale pe care eu nu am avut niciodata rabdarea sa le rasfoiesc. Prima pagina mi-a ajuns : “Divan nu este doar un restaurant, un lounge sau o cafenea! Este un loc unde oamenii se aduna ca sa se cunoasca, sa povesteasca, sa imparta: din experientele lor, din lucrurile personale, din farfuria lor cu mancare diferita de a ta. E un loc magic, creat dintr-un melanj intre traditie si modern…”; sau: “Pentru bucatarul nostru, Salih, a gati este mai mult decat o meserie. Acesta viseaza aproape in fiecare noapte ca gateste. Iata unul dintre vise sale: munti de lipii si arbori de catif, rauri de ayran si fluturi facuti din aromele cele mai fine de boia dulce.”
Mancarea e descrisa si ea tot intr-o maniera afectat-bombastica. E impartita in 7 categorii: Mezeler (gustari), Firin (specialitati de brutarie), Ciorbalar (ciorbe), Kebaplar (gratar), Sulu nemekler (mancare gatita), Balik ve beniz urunleri (peste si fructe de mare), Garnitur, Salatar si Tatilar, adica deserturi. “Acılı Ezeme, putina pasiune arzatoare la masa merge din cand in cand. Asa ca trebuie sa gusti din aperitivul acesta, un fel de zacusca iute, doar ca te avertizam: nu fara un pahar mare cu apa!” “Lahmacun-ul este un fel de pizza turceasca. Are un aluat subtiiireeee pe care dragul nostru Salih a asezat carne tocata de oaie si alte mirodenii ca sa te imbie sa o degusti. Ea nu vine singura, ci te provoaca sa o prepari asa cum iti place” “Bine, bine, nu ne crede pe noi, incearca aceasta fantastica mixtura de legume şi condimente şi o sa ne dai dreptate.” “Guvec, Asta da amestec! Legume puse cu duiumul de perfectionistul nostru bucatar, intr-un ghiveci traditional turcesc. Se topeste in gura, aromat si foarte, foarte usor de mancat.” “La noi, pestele si fructele de mare sunt tratate cu respect, lasate pe gratar, sa se rumeneasca si complimentate cu multe mirodenii.” “Salata ciobaneasca pe care ti-o oferim, pe numele ei Coban Salatası, e un superstar in lumea salatelor de la ea de acasa, din Turcia.”
Asadar, am renuntat sa mai citesc, mai ales ca era scris cu un font la care jumatate dintre litere nu eram sigur ce semnifica. L-am rugat pe ospatar sa ne aduca ce crede el ca-i mai bun. Pentru mezeler a avut inspiratia sa vina cu o tava mare pe care erau multe dintre gustarile din meniu, puse direct pe niste farfuriute pe care ni le puteam lua direct de acolo. Buna strategie, pentru ca am luat cam din toate, adica mult mai mult decat era nevoie si decat puteam manca: cateva feluri de salate de legume, humus, vreo doua feluri de crema de iaurt, ceva cu carne. Apoi ne-a adus o tava mare cu tot felul de carnuri; si tocata (kebab de vita si de oaie), si la gratar si frigarui: miel, pui de mai multe feluri, chiftelute, orez, legume, ceapa taiata si alte cateva garnituri pe care nu la mai tin minte. Toate au fost bune si foarte bune, mai ales un ghiveci de legume cu mult ulei. Nu mi-a placut lipia crocanta, era aproape imposibil sa pui ceva pe ea, asa cum e normal sa faci intr-un astfel de restaurant. Si deserturile au fost excelente, asa cum era si de asteptat.
Preturile sunt bune la Divan. Cu 200 de lei, doi oameni mananca foarte bine si, cu siguranta, mai mult decat si-au propus. E greu sa te abtii, mai ales cand tragi cu coada ochiului pe masa vecinului. Bucatarul Salih a facut o treaba foarte buna la Divan. Cu siguranta, e un loc pentru care traversezi Bucurestiul ca sa te duci sa mananci din cand in cand.
sursa: Divan – lucru turcesc bine facut
Acestă recomandare …
Capsa a fost mai intai o cofetarie, in 1866, cand a fost deschisa, apoi i s-a alaturat si un restaurant, in 1881. Pe placuta de la intrare mi se pare ca am vazut ca scrie ca e din 1856, iar pe situl lor de Internet apare ca a fost fondata in 1852 de catre un anume Grigore Capsa, care a trait intre 1841 si 1902. Adica, dupa calculele mele, cand omu’ avea 11 ani, lucru cu totul si cu totul remarcabil, deci.
Oricum, in scurt timp locul a ajuns cunoscut in multe tari din Europa, mai ales pentru niste bomboane de ciocolata facute dupa o reteta unica, dupa care unii bogati din marile capitale trimiteau curieri speciali ca sa le aduca. Dupa Primul Razboi, Capsa a devenit o cafenea exclusiv literara si unul dintre principalele centre ale vietii culturale din Bucuresti si din Romania. Dintr-un foarte luxos restaurant la sfarsitul secolului al XIX-lea, in care toate tacamurile erau numai din argint masiv si vesela din cel mai fin portelan, s-a transformat intr-o cafenea boema cu banci de lemn in locul scaunelor si fara fete de masa.
Dupa ce au venit comunistii, au plecat scriitorii si artistii si Capsa a redevenit restaurant de lux, cel putin dupa standardele vremii. Au fost mai multe incercari timide ale intelectualilor de a reinnoda vechile traditii de acolo, insa cum pe vremea lui Ceausescu sefii de restaurante si chelnerii erau printre cei mai bogati si influenti romani – si multi dintre marii antreprenori si investitori de azi provin din acea “elita” – , clientii au fost obligati sa isi vada lungul nasului, sa bata in retragere si sa joace dupa regulile timpului. Capsa a ajuns printre cele mai bune restaurante pe vremea aceea, printre cele cateva despre care am amintit si in articolele anterioare, si cu care chiar era intr-un fel de “concurenta”, insa nu unul din cele “cu circuit inchis”.
Dupa Revolutie, restaurantul, cofetaria si hotelul de deasupra au ajuns pe mana unui capitalist autohton, care a avut bani sa faca niste renovari si restaurari scumpe si sa aduca hotelul la un statut de 5*, stele privite cu neincredere de unii mai cunoscatori intr-ale standardelor din domeniu.
Sunt mai multe sali la Capsa. Am vazut o braserie foarte austera, fara fete de masa, saracacioasa in contrast cu decorurile (aparent originale) opulente si luxoase, cu mult lemn masiv, catifele groase, coloane de marmura si tavane aurite in stil Rococo din sala principala a restaurantului si dintr-un separeu inspre care am tras cu ochiul sa vad si eu PSD-istii de frunte despre care scriu ziarele ca sunt amicii si protectorii patronului.
Capsa se pozitioneaza si se autodefineste ca restaurant de lux prin decor, atmosfera, tinuta sobra si atitudinea protocolara a personalului, tipul de meniu (revin asupra subiectului) si (unele) preturi. Si asa se si autodescrie in materialele lor de prezentare.
Am fost de doua ori luna aceasta la Capsa (la pranz) si am fost singuri in tot restaurantul, de fiecare data. Nici in braserie nu am vazut pe nimeni. In separeu am vazut, totusi, ceva miscandu-se in prima zi. A doua oara, chiar cand noi plecam, au intrat doi scriitori cunoscuti care aveau aerul ca vor sa ramana; probabil ca mai mult din nostalgie, pentru ca erau din cei care ii mai prinsesera inca pe Camil Petrescu si pe Arghezi pe acolo.
Meniul e destul de lung (eu am numarat peste 100 de feluri) si imi pune o problema foarte serioasa daca ar trebui sa-l pozitionez in categoriile uzuale si sa explic cuiva in ce fel de restaurant il invit. Pe de o parte, concureaza cu Selectul, ca ultimi reprezentanti ai gastronomiei fine socialiste, cu feluri ca Stroganoff, turnedou, medalion Zingara, consomme, rata cu portocale, gustare calda (“ficatei, carnaciori, cascaval pane si ciupercute”), tort Richard, profiterol, mixed grill; pe de alta parte, au icre negre la 700 de lei si foie gras la 180 de lei portia, dar si mici la 6 lei; au fructe de mare scumpe, pesti sofisticati si Tournedos Rossini (turnedou) alaturi de ciorbe de burta, de vacuta si de perisoare, tochitura, sarmale, pastrama cu mamaliguta, papanasi, dar si prosciutto, spaghetti carbonara si tagliatelle si multe altele.
Prima data am luat o supa de sparanghel destul de buna, apoi tot sparanghel, insa cu sos olandez (unt, maioneza si ceva alcool), care a fost de nemancat fiindca legumele erau facute praf iar sosul greu si acru. Au urmat o caprioara destul de banala, cu orez, cartofi prajiti si omniprezentele gogosele de tip mille-feuilles (oricum nu ne-a intrebat nimeni ce garnitura vrem) si o vita surprinzator de buna, si cu carne de calitate si bine facuta. A fost o surpriza de proportii, vita era ultimul lucru pe care ma asteptam sa-l apreciez la un restaurant cum e Capsa. Am mai avut si doua salate, una verde si una de varza, de care nu ne-am atins.
In ziua urmatoare am cerut ajutorul chelnerului, sa ne recomande el ce stie ca e mai bun la Capsa. Nu a vrut sub nicio forma sa-si asume o astfel de responsabilitate, ba s-a si enervat sub pretextul ca totul e bun acolo. Am insistat, pentru ca tot timpul fac asta cand vreau sa scriu o cronica, ma intereseaza care sunt felurile de care sunt ei cei mai mandri. Cred ca ii venea sa ne dea afara, atat de tare l-a deranjat insistenta noastra si s-a indarjit sa nu ne raspunda. In ultima clipa a cedat si ne-a recomandat in doi peri, vizibil iritat, un muschi de vaca Wellington si un cotlet de porc voinicesc. De data aceasta ne-a intrebat ce garnituri vrem si am luat legume sote.
Vita (cu nelipsita gogosica alaturi) nu a fost la fel ca cea de dinainte, insa a fost destul de buna, la fel si sosul. Porcul a fost cam prost, tare si fara niciun gust, dar sosul de tip taranesc (cu smantana, rosii, castraveciori murati si ansoa) a fost bun si a salvat situatia. Legumele au fost si ele inegale: unele neasteptat de bune (broccoli, care, totusi, e destul de greu de “nimerit”), altele mai putin. Sunt sigur ca bucatarul le-a facut impreuna, nu si-a mai batut capul sa le tina la fiert (la aburi) exact cat e timpul fiecareia. Painea a fost destul de proasta pentru un restaurant cu pretentii, adica toast, chifle si cornuri de la supermarket. La desert am avut parfait si clatite destul de bune, insa acelea nu cred ca ar fi putut fi altfel. Am luat si un vin al casei destul de prost.
Evident, toate felurile de mancare vin la Capsa decorate cu faimoasele floricele facute din ridichi, morcovi si praz, imobilizate cu o scobitoare.
Mancarea a fost adusa destul de repede si nici acum nu ne-am dat seama cum e posibil asa ceva intr-un restaurant gol. Serviciul a fost rapid si conform cursurilor de la scolile de chelneri, insa distant, ceremonios, chiar scortos uneori si fara nicio nota personala. Toti cei de acolo sunt “de meserie”, cu multa vechime in ale ospataritului, usor recognoscibila.
E greu de inteles cum au fost stabilite preturile la Capsa. Unele sunt destul de mari, altele surprinzator de mici. In mare (facand o medie) sunt normale, noi am platit cam 170 de lei de fiecare data. Din cate am putut sa-mi dau eu seama in scurta mea sedere, restaurantul e mai gol decat ar merita si cred ca in cele doua zile in care am fost eu acolo au pierdut bani, de vreme ce am numarat de vreo trei ori mai multi chelneri decat clienti. De ce si-a pozitionat patronul cu prieteni influenti restaurantul astfel, mi-e greu sa inteleg. Insa poate omu’ stie ce stie, ceva ce eu nu stiu…
sursa Capsa cu cine concureaza?
Acestă recomandare …
O sa ma abat iarasi de la regula si o sa scriu despre un restaurant la care nu am mancat de cel putin doua ori in ultima vreme. Daca nu ar fi fost atat de greu de ajuns acolo (e prin spatele Caii Mosilor, pe la Foisorul de Foc) m-as mai fi dus si a doua oara ca sa incerc si alte mancaruri cu nume ciudate, chiar daca prima vizita nu mi-a lasat alta amintire decat o arsura in stomac si frustrarea ca am platit cam mult pentru asa ceva.
Daca nu esti indian, ca sa auzi despre Karishma din surse avizate, risti sa treci de multe ori prin fata lui fara sa iti dai seama ca acolo e un restaurant care e deschis de mai mult de 5 ani. Nici de la cunoscuti nu ai multe sanse sa afli despre el, pentru ca am auzit ca aproape toti clientii sunt indieni, care nu au nevoie sa umble cu Maaloxul in buzunar, ca noi. Nu mi-am dat seama daca si-au pus in minte sa atraga mai mult romani sau mai mult pe cei din comunitatile asiatice, asa cum am vazut mai peste tot in strainatate, unde mancarea traditionala (chinezeasca, vietnameza, thailandeza etc.) facuta special pentru europeni e foarte diferita de cea preparata pentru ai lor. Mi-au spus ca in limba lor Karishma inseamna miracol si ca restaurantul e al domnului Raj. Se pare ca toti angajatii sunt indieni, de la bucatari la ospatari si, cel putin cei din sala nu vorbesc deloc limba romana.
Amenajarea e dupa tipicul oriental cunoscut, cu decoruri specifice (carpete, statuete, draperii etc.), cu multe culori tari, complementare, cu contraste puternice. Nu am nimic cu decorurile din “alt film”, merg cu egala pofta de mancare si la Casa Vernescu, si la Piccolo Mondo sau la Deutsche Kneipe daca stiu ca gasec mancare buna. Singurul lucru care m-a facut sa vreau sa termin mai repede de mancat si sa plec au fost aerul inchis si caldura. Nu numai ca toate geamurile si usile erau ferecate bine, ci si putinele ferestre pe care le aveau erau acoperite cu niste rogojini groase. O fi avut asta vreun substrat cultural sau de alta natura, insa noi nu l-am “gustat” deloc. Sper sa-si deschida cat mai repede terasa despre care vorbeau (pe acoperis, parca), altfel au putine sanse sa mai prinda picior de roman pe acolo pana la iarna.
Meniul e bogat, toate felurile sunt trecute mai intai cu denumirea lor indiana, insa au o descriere destul de clara in romana. Si aperitivele si felurile principale sunt impartite pe vegetariene si nevegetariene, ceea ce mi se pare un lucru foarte bun. Atat felurile de mancare in sine, cat si asocierile de ingrediente si indicatiile de preparare cuprinse in titluri si descrieri sunt incitante: Mingiute de ceapa prajite in faina galbena, Pulpe de pui umplute cu oua, stafide, caju si alte alune facute in cuptor de lut, Linte neagra, Branza cu spanac, Conopida cu cartofi, Porumb si ciuperci in masala indiana, Pui in sos cremos de caju, alune si fistic, Miel cu naut, Paine cu menta, Iaurt cu legume, Ceapa marinata etc. Felurile principale sunt impartite in trei mari categorii: fara carne, pui si miel. Nu au peste si si fructe de mare in meniu, si (evident) nici vita. Mai au vreo opt feluri de paine si doua deserturi: Gulab Jamun si Kulfi, adica niste galuste insiropate si inghetata indiana. Stiu, si eu am avut aceeasi reactie cand am citit, insa lucrurile nu sunt chiar asa cum par…
Am fost de cateva ori in restaurante indiene, si in Romania si in strainatate, si nu imi aduc aminte sa fi mancat vreun fel care sa-mi fi ramas in minte, despre care sa intreb data viitoare cand mai ajung intr-un astfel de loc. Nici nu am retinut vreodata numele indian al vreunei astfel de mancari (si nici nu cred ca voi tine minte vreodata), asa ca i-am rugat pe chelneri sa ne dea ce cred ei ca au mai bun, cu singura conditie sa nu trebuiasca sa ma opresc direct la farmacie dupa ce plec de la ei. Ca aperitive ne-au adus Julie kebab (de pui) si Sikh kebab (de miel), paine indiana, sosuri de mango si de menta, ceapa marinata si indian pickles (niste legume marinate, nu am identificat ce), iar ca fel principal Butter chicken (pui in sos cremos de rosii si unt), Rogan Josh lamb (miel cu sos de rosii si ceapa) si Veg Pulao (orez cu legume si sofran). La sfarsit am primit singurele doua deserturi din meniu.
Aproape toata mancarea e iute la ei (uneori foarte tare) si trebuie sa le ceri in mod expres sa nu puna condimentele cu polonicul in ea. Chiar si cand va jura ca nu va fi asa (cum s-a intamplat in cazul nostru), nu-i luati in totalitate in serios. La fel, aproape toate felurile vin vopsite in culori vii, cred ca le dau cu pensula sau cu niste sprayuri. Carnea de pui a fost vopsita in rosu aprins, pe un pat decorativ de frunze de varza alba, vopsite si ele in rosu, verde electric si inca o culoare, nu mai tin minte care. Nici ceapa marinata nu a scapat, doar ca pentru ea au socotit ca purpuriul e mai adecvat. Garniturile de la miel erau si ele pictate si completate cu minisculpturi in morcovi portocalii si ardei galbeni. Sper ca era comestibila vopseaua aceea, inca nu am patit nimic pana acum.
Puiul de la aperitiv a fost ca toti puii pe care i-am mancat zeci de ani pana acum, si carnea tocata de miel (un fel de mici), la fel. Cele doua feluri principale erau, de fapt, niste tocanite de pui (respectiv miel) cu un banal sos taranesc de rosii, ardei, ceapa, smantana si ceva mirodenii. Nu erau rele, dar nici vreun deliciu culinar, nici pe departe. Vorba lui Cristi: “Vezi, George, cum am mancat noi zeci de ani pana acum Julie kebab si Rogan Josh lamb fara sa stim…” Foarte bune au fost painea cu bucati intregi de usturoi in ea si, mai ales, orezul cu legume si sofran. La sosuri eu nu am gasit vreun gust deosebit, si nici Cristi, asa ca le-am declarat cam inutile. Evident, aproape toate felurile sunt picante, de la putin pana aproape de limita suportabilului pentru un neindian. Deserturile au fost bune, asa cum sunt mai toate lucrurile foarte dulci: galuste din orez, gris si lapte praf, cu miere si fistic si o inghetata indiana pe care nu am inteles de ce au denumit-o asa pentru ca nu era nimic rece acolo, era doar un fel de sarlota din lapte, vanilie fistic si alte lucruri, foarte buna si ea, de altfel.
Dupa cum am spus, chelnerii sunt indieni si nu vorbesc romaneste. Mai multi prieteni m-au indemnat sa ma duc la Karishma, de multa vreme. Spre surprinderea mea, niciunul nu pomenea despre vreo desfatare gastronomica ce m-ar astepta acolo, ci doar ca sa vad chelnerii! Intr-adevar, a fost foarte placut sa ii ai pe aproape (ne serveau doi simultan), mai ales pe Jobince, care parea in extaz tot timpul, atat de zambitor si de fericit era.
Preturile mi s-au parut ca sunt doar pe masura serviciului, nu si a mancarii. Felurile principale au aproape toate pret unic, de 34 de lei la pui si 36 la miel, iar aperitivele pe la 30 si ceva. Noi am platit putin peste 200 de lei pentru cate un aperitiv, fel principal si desert, fara vin sau alte bauturi, ceea ce ni s-a parut cam mult.
Am avut totusi senzatia ca Jobince a vrut sa scape de noi mai repede si cand i-am cerut sa ne dea ce au ei mai bun, el ne-a adus ce era mai simplu si mai rapid de facut, sau gata pregatit de dimineata sau din ziua precedenta. Sunt sigur ca daca s-ar fi concentrat mai mult ar fi gasit si solutii mult mai deosebite si mai gustoase.
sursa Bucurestenii se duc la Kharisma sa vada chelneri
Acestă recomandare …
Pana in urma cu nu multi ani, culmea gastronomiei bucurestene erau cateva restaurante “fusion” dar, mai ales, restaurantele italiene. Adica asa cum e acum in orasele mai mari de provincie, care se mandresc cu restaurante precum Aquarium sau vreo Trattoria oarecare in capitala. Apoi, au venit puternic din urma restaurantele si bistrourile frantuzesti, pe calea deschisa de La Villa si de Bistrot Français al lui Alain Kremeur. La Cantine de Nicolai, Escargot, La Bonne Bouche, Paparazzi, Ici et La, Aqua (mai cosmopolit) si alte cateva au preluat conducerea in preferintele pretentiosilor, chiar daca nu sunt pline, si nici nu vor fi, probabil, prea curand. « Tabara » italiana am auzit ca isi pune toate sperantele in Osteria Gioia ca sa mai reechilibreze balanta, insa nu cred ca o vor mai inclina vreodata in favoarea lor, asa cum nu pot face nicaieri in lume cand e vorba de gastronomie fina.
Ultimul intrat in forta in aceasta batalie franco – italiana e La Mangerie, un restaurant elegant deschis in urma cu mai putin de 3 luni chiar pe Bv. Primaverii de catre Costin Costanda, nepotul unchiului cu acelasi nume bine cunoscut bucurestenilor, si nu numai lor. Dl. Costanda nu s-a uitat la bani cand a amenajat un restaurant la parterul unui bloc luxos, abia construit pe celebra strada. Insa, spre deosebire de altii cu mana larga, el a avut inspiratia sa ii ceara unui bun arhitect sa faca treaba. Rezultatul e remarcabil, daca pana si pe mine – un anti-modernist inrait cand e vorba de arhitectura si de amenajari – m-a facut sa scriu de bine despre el.
Cafe-bar-restaurantul (cum se prezinta ei insisi) nu e foarte mare; au o singura sala cu vreo 15 mese si o terasa ingusta de jur imprejur, pe ambele laturi ale coltului cladirii. Totul pare de calitate si bine ales la Mangerie: organizarea spatiului, decoruri, vesela si tacamuri, iluminat. Din aproape toate punctele de vedere (de la conceptul general, modul de amenajate, decor, mobilier si pana la tipul de meniu si calitatea mancarii) seamana cu La Cantine de Nicolai, ceea ce e in avantajul Mangeriei – ca ultim sosit, cel putin in acest moment.
Consultantul francez pe care l-au adus pentru crearea conceptului gastronomic de la Mangerie stie foarte bine despre ce e vorba: meniu pe doua pagini, cu 5 antreuri, 2 supe, 6 pesti, 4 carnuri, 2 paste, 3 garnituri, 2 salate si 3 deserturi. Am fost de trei ori pana acum la ei si am luat altceva de fiecare data, evident. Totul a fost foarte bun sau excelent, cu exceptia unui miel si a unor scoici care au fost doar bune sau mediocre (probabil ca accidental).
Excelente au fost Trio de scampi cu spuma de crustacee pe un pat de praz cu sofran, Foie gras-ul, Medaillon de lotte cu sparanghel si sauce vierge, Caracatita in stil provencal, Fileul de vitel la tigaie in crema de mamaliga cu trufe si sos de trufe (adevarate!) si Ratatouille. Bune si foarte bune au fost Tartarul de biban salbatic cu ghimbir si salata mixta de plante, Bibanul cu ciuperci chanterelle si cartofi piure cu sos de usturoi, Tagliatelele genoveze (desi un invitat al meu le-ar fi preferat putin mai tari, insa sosul l-a gasit excelent) si deserturile.
Fata de toate aceste feluri, dupa gustarea carora standardele noastre de evaluare s-au ridicat brusc la niveluri pe care aproape ca le uitaseram, am gasit mici defecte la Scoicile Saint Jacques rumenite cu ghiveci si sos aromat de vitel si la Friptura de miel cu piure de cartofi dulci si sos negru, care mi s-au parut putin cam tari, si asta probabil de la felul in care le-a preparat si nu de la calitatea carnii. Poate ca scoicile or fi fost intentionat facute astfel (ca scria « rumenite » in meniu, si eu nu prea sunt obisnuit cu asta), insa mielul sigur i-ar fi putut iesi un pic mai bun fara mult efort. Oricum, daca le-as fi mancat pe acestea primele, si nu ultimele, si nu as mai fi mancat altceva dupa aceea, cu siguranta ca as fi scris ca sunt foarte bune si ele. Deh, asa e cand ii obisnuiesti pe oameni cu ceva prea bun…
Serviciul e rezonabil la Mangerie, cu chelneri « de meserie », toti baieti, dintre care unii exagereaza cu o politete careia nu cred ca-i inteleg fundamentele. Timpul de servire e cam inegal; in unele zile a fost rapida, altadata a durat aproape trei sferturi de ora pentru al doilea fel. In orice caz, pranzul acolo nu e pentru angajatii de rand, ci numai pentru sefii care-si pot permite o pauza de cel putin o ora si jumatate, daca vor sa manance un meniu complet.
Preturile sunt destul de bune la Mangerie, ceva mai mici decat la Nicolai. Cel mai scump fel e bibanul salbatic, la 124 de lei. Antreurile sunt intre 30 si 40, pestele intre 40 si 60 (cu bibanul care face singura nota discordanta), carnea intre 60 si 80, pastele si salatele in jur de 30, iar deserturile 19 lei pe toata linia. Cu 3 – 400 lei pentru doua persoane mananci excelent la Mangerie, cu un meniu complet si cate un pahar cu vin bun.
La Mangerie a reusit sa intre direct in topul restaurantelor bucurestene, alaturi de Cantina, in « aripa » franceza a clasamentului. Pentru moment, Nicolai are avantajul ca cheful francez e acolo tot timpul si poate improspata oricand meniul. La Mangerie nu cred ca au intentia sa-l schimbe prea curand (de meniu vorbesc), mai ales ca e tiparit deja pe carton, nu pe o foaie detasabila de hartie, ca la Nicolai. Eu sper sa le mearga bine amandurora.
sursa: La Mangerie conduce in batalia franco – italiana
Acestă recomandare …
Daca ar fi pe mana cui trebuie, micul restaurant cu marea lui gradina ar putea fi unul dintre cele mai frumoase si mai de succes localuri din Bucuresti. Insa nu a fost sa fie, si nici nu va fi.
Sa presupunem ca un om obisnuit are o casa mica si cocheta, fara etaj, intr-o zona inca plina de poezie din centrul Bucurestiului, cu o gradina imensa in fata, plina cu copaci mari, batrani si umbrosi. Sa mai presupunem ca omul acela vrea sa-si faca un restaurant acolo, un bistrou, o terasa sau ceva de felul acesta; fie de placere, ca sa isi invite prietenii si sa mamance in fiecare zi impreuna sub copac, fie ca pe o mica afacare, ca sa-si hraneasca familia, fie din cine mai stie ce alte motive. Sa ne mai imaginam ca omu’ are putini bani, foarte putini. Ce credeti ca ar face, deci, omul acela obisnuit?
In primul rand, ar face curat. Ar strange excrementele de caine si de alte dobitoace, ar da cu matura, ar da casa cu var, ar varui si copacii si zidurile din jur, care marginesc curtea, ar sapa gradina si ar pune niste flori, ar da cu furtunul si cu stropitoarea prin jur… lucruri din astea simple, care nu te costa decat niste transpiratie si cateva julituri. Apoi, s-ar aseza cu nevasta la umbra sub un copac batran si ar spune: “Femeie, oare ce le-ar placea oamenilor sa manance cand vin intr-un loc ca acesta si se asaza la umbra sub un copac batran? Si oare ce gasim noi de cumparat in piata? Si, din ce gasim acolo, ce stim noi sa pregatim mai bine? Crezi ca din intersectia acestor multimi ar putea iesi vreo 10 – 15 feluri bune pe zi?”
Insa patronul Livezii cu Visini nu e un om obisnuit. Prin urmare, vrea sa faca lucrurile taman pe dos decat le-am face noi, astilalti. In primul rand, tine gradina aceea cu farmec nebucurestean intr-o mizerie cum rar am mai vazut la vreo terasa din centru. Cand intri in curte, mai intai dai peste un loc viran, lasat in paragina, fara urma de verdeata pe el, cu gunoaie, moloz si resturi (e cel din poza in care se vede si poarta). Apoi iti sar in ochi zidurile (si cele ale casei si ale curtii) pe care cineva a intins la repezeala si in sictir o vopsea urata, ceva intre visiniu si caramiziu inchis, fara sa curate sau sa repare inainte. Intr-o astfel de gradina imensa abia daca sunt cateva flori, si acelea nu in pamant, ci in ghivece, neingrijite si ofilite. In rest, mai mult tufe anemice de gard viu, care traiesc doar de pe urma ploilor din ultima vreme. Si,ca sa extrapolez putin, eu sunt sigur ca la Livada e bine “reprezentata” si mizeria pentru care Sanepidul iti inchide restaurantul, nu numai cea care doar te indispune.
Daca ar vrea, patronul ar lua doi studenti amarati care i-ar face locul acela luna intr-o saptamana, cu cativa banuti. Dar nu o va face! Stie ca amenajarea si chiar curatenia sunt printre lucrurile care ii impiedica cel mi putin pe oameni sa mearga undeva sa manance, daca stiu ca gasesc acolo mancare buna. De aceea multi traverseaza tot orasul ca sa se inghesuie la Cocosatul, de pilda. Si patronul Livezii crede ca si el face mancare buna, si se bizuie pe asta.
In urma cu multi ani, un om si-a deschis un restaurant intr-un sat din judetul Arad, departe, foarte departe de oras. I s-a dus vestea ca face mancare buna. Poate si pentru ca nu existau supermarketuri pe vremea aceea, omu’ facea toata mancarea si bautura numai cu ce gasea prin batatura lui si prin cele ale vecinilor. Au inceput sa se duca sa manance la el oraseni din Arad, din Timisoara si din alte locuri, de la peste 100 de Km. Se duceau cate doi, cate patru, dar si in grupuri mai mari, organizate. M-a dus si pe mine acolo un prieten intr-o zi, cand am fost la el in Timisoara. Am facut aproape doua ceasuri la dus, ceva mai mult la intoarcere. A fost foarte buna mancarea, intr-adevar! Am depanat amintirile acestea doar ca sa spun ca acolo mizeria si ruina erau si mai mari decat la Livada cu Visini. Insa nu m-a deranjat “decorul” neuzual, catusi de putin, si imi aduc aminte de jumatatea aceea de zi ca despre una in care am mancat si m-am simtit bine.
Dar asemanarea dintre taranul transilvanean si bucurestean se opreste aici. La primul puteam alege dintre afumaturile si borcanele din pod si din pivnita si cele cateva feluri de mancare pe care ni le putea prepara in ziua respectiva. Bucuresteanul ne imbie cu peste 100 de feluri in meniu, in buna traditie a locului: ciorbe de perisoare si de morcovi Vichy, tochitura, pastrav cu migdale si calcan, zacusca, vitello tonatto, bulz, pui Shanghai, gustare taraneasca, pollo con verdure (specialitatea bucatarului), tochitura, Valdostana, cestino di pollo, cartofi boieresti, tocanita, escalop Zingara, nido di manzo, saltimbocca alla romana, Stroganoff, Chateaubriant (sic!), penne de toate felurile, salata Paulista si multe altele.
Am fost o singura data la Livada, in urma cu multi ani, am mancat prost si nu aveam de gand sa mai revin. Insa zilele trecute am ajuns din nou acolo, pe neasteptate, la o intalnire cu fosti colegi de facultate. In amintirea zilelor in care imparteam mancarea la cantina, m-au lasat sa iau cate ceva din farfuria fiecaruia. Am fost destui, asa ca am putut gusta din multe feluri si am facut si un sondaj ad hoc. Cel mai mult ne-a placut slanina cu ceapa – aici a fost unanimitate. Si zacusca si salata de vinete au fost bune, la fel si branza si maslinele. Parerile au fost impartite la salata berlineza, facuta din carne de vita, ciuperci, ou, castraveciori, ceapa si maioneza. Insa abia la felurile principale ne-am lamurit cum stau lucrurile… Evident, am cerut cele doua recomandari din meniu: specialitatea casei si specialitatea bucatarului, adica Muschi “Livada cu Visini” (un muschi de vita pe cruton de paine, cu sos de visine), respectiv Polo con verdura, un fel de a-i spune unui pui fiert cu legume. Tot la o recomandare expresa am luat Pui “Livada” – un piept de pui gratinat cu sos de vin, chimen, coriandru si mozzarella. Apoi, Pastrav cu migdale, Carnati de casa, Ciuperci cu Gorgonzola, Tigaie picanta de porc, Tochitura, Somon, Ciorba de vacuta, legume si inca vreo cateva feluri pe care am uitat sa le notez. Mai toate au venit intr-o prezentare e destul de pretentioasa, pe farfurii mari, patrate, cu decoruri si cu arabescuri ca la restaurantele de lux.
Felurile principale au fost intre mediocru si lamentabil, nu am primit nici macar un singur fel despre care cineva (si am fost vreo zece oameni acolo, cu gusturi si experiente culinare extrem de diferite, prin toate colturile lumii) sa fi spus ca a fost bun: sosurile fara niciun gust (cand nu erau proaste de-a binelea), carnea si proasta si prost gatita, ciupercile crude, din tochitura s-au mancat doar mamaliga si oul, carnatii “de casa” suspect de asemanatori cu cei de pe rafturile pentru saraci de la supermarket, painea uscata, muraturile banale. Legumele au fost oribile: imbibate cu ulei rece, prost facute. Pastravul cu migdale, mai ales, l-am socotit o insulta la inteligenta noastra. Nu ca ar fi fost rau (doar un peste banal, luat din congelator si pus in farfurie, dupa un scurt pasaj pe un gratar), ci pentru ca, la Livada, “cu migdale” inseamna, pur si simplu, ca bucatarul da o fuga pana la primul chiosc al unei statii de autobuz, cumpara o punga cu migdale de doi lei, o desface, baga doua degete in ea, apuca vreo cativa samburi, ii pune peste peste si apoi o cheama pe chelnerita ca sa ne serveasca cu mandrie un “pastrav cu migdale”! Doar prajiturile “toate facute in casa” ce au mai salvat masa, desi nu inteleg de ce si-or mai fi batut capul sa le faca ei de vreme ce ar fi putut cumpara ceva absolut identic de la Carrefour sau de la Metro. Si visinata “din partea casei, facuta din visinele noastre, din gradina”, singurul lucru bun, dupa slanina…
Si a mai fost ceva care a salvat situatia, si inca in asa fel incat toata lumea a plecat binedispusa de la Livada cu Visini: cele patru chelnerite adorabile (probabil minore, eleve de liceu), dintre care Lacramioara iesea cu mult in evidenta, plina de verva si hotarata sa ne convinga ca tot ce am mancat acolo “a fost facut de catre noi, in casa, numai cu produse naturale, de buna calitate, langa care noi am adaugat mult suflet si daruire, pentru care trebuie sa reveniti neaparat, asa cum fac multi dintre clientii nostri fideli, oameni mari si importanti, unii dintre ei (a dat si nume: un anume domn Voicu si inca vreo cativa, pe partea barbateasca toti), care vin aproape in fiecare zi, si nu neaparat din vecinatate…”. In clasamentul cu cei mai placuti chelneri din Bucuresti, pe care il voi face la sfarsitul anului, sunt aproape sigur ca Lacramioara va fi in frunte, alaturi de Nicoleta de la Capricciosa, de indianul de la Karishma, de doamnele de la Select si de Claudia de la DonCafe.
Daca mancarea ar fi mai buna, as spune ca preturile sunt mici la Livada cu Visini. Cu 100 – 200 de lei, doi oameni mananca si beau indestulator, insa nu cred ca mai bine decat am mancat noi. Un entry level sau un angajat mai putin mofturos de la numeroasele firme din zona pot manca la pranz o “oferta speciala” (un fel principal si garnitura) cu 15 lei. Altfel, platesc vreo 10 lei pe una din cele opt ciorbe, 10 – 20 pentru puzderia de gustari, salate si alte feluri, 20 – 25 puiul sau porcul si cam 50 de lei vita.
Clienti sunt destui la Livada, si la pranz si seara. Multi tineri, dar si familii cu copii si chiar cu bunici. Cei mai multi par elevi, studenti, intelectuali saraci sau locuitori si angajati din zona, nu dintre cei mai instariti, nici ei, pentru care un copac umbros si un gol nu prea mare in buget par sa le justifice masochismul. Si, spre amuzamentul destinului, chiar acum, cand scriu aceste randuri, aflu ca va trebui sa le fiu din nou client, in curand. Tocmai am primit un mesaj prin care mai multi oameni subtiri, romani si straini deopotriva, deloc saraci, ma invita la o intalnire importanta la… Livada cu Visini! Imi si inchipui urmatoarea conversatie (in germana) dintre un om cu greutate si ocupat si o tanara si exaltata secretara: “Domnisoara, avem o intalnire importanta saptamana viitoare, va rog sa imi faceti o rezervare.” “Sigur, domnule, unde?” “Nu stiu, unde credeti dumneavoastra, dar sa fie un loc frumos, in apropiere.” “Preabine, domnule, mi-a venit o idee grozava, o sa va fac o surpriza…” “Gut. Danke!”
De ce are patronul Livezii cu Visini ambitia sa concureze cu restaurantele de lux si isi incordeaza muschii cu meniuri sofisticate, cand e evident ca nu are nici cu ce si nici de ce, eu nu voi intelege in veci. Norocul lui ca nu e singurul si nu iese prea mult in evidenta, pentru ca mai toti fac asa in Bucuresti. Pacat de gradina aceea nemeritata, cu visini adevarati! Si de chelnerite…
sursa: Livada cu visini – pacat de chelnerite… (o cronica subiectiva)
Acestă recomandare …
M-am dus a doua oara la (La) Gondola intr-o singura saptamana numai pentru ca mi-am propus sa nu scriu despre un restaurant doar dupa prima vizita. Am mai fost acolo, demult. Si de aceasta data vor mai trece multi ani pana voi reveni. Nu sunt genul care sa manance toate prostiile de la supermarket doar ca sa stea sub un copac langa un petic de apa. Daca nu ar fi bucata aceea de parc pe malul lacului, cred ca as putea sa fac un link spre articolul despre Burebista si – iata! – inca o cronica a restaurantelor bucurestene…
Dupa o istorie « deja vu » cu mafioti si guvernanti corupti, terenul fostului restaurant Bordei a ajuns la o doamna care vorbeste despre dragoste in televizor, si la barbatul ei italian. Nu stiu daca ea a construit cladirea aceea urata (un cub de sticla) pe malul apei, sau daca a luat-o de-a gata. Cele doua terase imense (aproape cat un teren de fotbal, pe piloni, peste apa) sunt frumoase, insa. Imi inchipui ca toti cei care ajung acolo doar pentru asta se duc, fiindca alt motiv mi-e greu sa ghicesc.
Mancarea la Gondola pare sa fie doar un pretext, ca sa nu spuna ca iti iau banii doar ca sa stai pe malul lacului – desi eu as prefera versiunea cinstita, daca ar fi sa aleg intre asa ceva si a manca inca o data la ei. Pe site vorbesc pompos despre « bucatarie italiana si mediteraneana », cu « cele mai savuroase preparate ale bucatariei italiene, pregatite dupa retete traditionale, totul intr-o atmosfera ambientala de exceptie ». Aiurea! Sunt cele mai banale produse de la supermarket, unele luate de pe rafturile pentru saraci, trecute putin prin aburi sau prin tigaie inainte de a ajunge direct in farfurie.
Meniul se vrea italian si e destul de lung: gustarile obisnuite, supe, nenumarate fructe de mare si peste, carne de toate soiurile, inclusiv carnati, paste si orez, multa pizza (peste 20 de feluri), garnituri, multe deserturi, de asemenea.
Tot ce am mancat noi a fost intre prost si mediocru. Focaccia a fost singurul lucru mai bun. La recomandarea expresa a unui chelner apatic am luat « cel mai bun fel de mancare de la Gondola » (sic!) – Filetto di manzo alla griglia. Adica o vita Metro pusa putin pe gratar si apoi adusa noua langa niste broccoli si dovlecei fierti, fara niciun sos sau alte fleacuri inutile. Nu au avut vreun gust aparte, dar nici atat de rele pe cat ar fi putut sa fie nu au fost. Supa de broccoli a fost banala. La fel si Salata Gondola – niste andive, salata, branza, capsuni si nuci puse fara prea multa noima impreuna si stropite cu un lichid dulceag, probabil ceva tot de capsune (cea din poza). « Pulsul » gastronomic al locului l-am putut lua, insa, de la Platoul Marele Porc (tot la o recomandare insistenta) – un gratar de 75 de lei cu ceafa de porc, frigarui si carnati afumati cu cartofi la cuptor. Adica o carne proasta de porc (grasa, cu zgarciuri) pusa si pe gratar si in tepusa (ca sa para de mai multe feluri), niste carnati oribili, din cei mai ieftini, fara carne dar plini cu grasime si cu tot felul de inlocuitori, cartofi reincalziti, tari, din care nu am putut manca nici macar unul intreg, si ceva muraturi, banale si ele. Nu am mai luat desert pentru ca voiam sa plecam cat mai repede. Si de nervi (de la mancare), si pentru ca stateam afara la 37 de grade! Si asta dupa ce mai intai am incercat in cubul de sticla, insa am iesit repede, pentru ca era inca si mai cald!
Daca nu luam in calcul o eventuala « taxa de lac », preturile sunt mari la Gondola, pentru o asemenea mancare. Gustarile si pastele sunt pe la 30-40 de lei (dar au si unele « speciale » care ajung pe la 100), salatele 25-30 (cu « specialele » aferente de 80 si 90 de lei), supele 20-25, pestele 50-70 (ca sa nu socotesc « specialul » de 200), la fel si vita, pizza pe la 30-35, deserturile 20-30. Insa am vazut si niste bizarerii acolo, niste meniuri Gondola Premium pentru cate patru persoane, la 1.000 de lei! De pilda, Gran Piatto Hanibal – muschi de vita, muschiulet de porc, carnati de porc, de oaie si afumati, piept de pui, ceafa de porc, antricot de vita, pastrama de oaie, cotlet de berbecut si frigarui de pui, porc si berbecut. Din ce scrie acolo, imi inchipui ca e cam ce ne-a adus noua, inmultit cu 4. Adica 250 de lei de persoana, ca sa manance ce am mancat eu cu 75, de mi s-a parut oricum enorm la cat de prost a fost! Ciudat calcul…
Si am mai observat ceva ciudat la Gondola: pe nota de plata scrie mare « Serviciul (10%) nu este inclus! ». Si in romana si in engleza, ca sa fie siguri ca intelegi. Ce bizar! Daca si-au dat seama de scapare, de ce nu or fi corectat-o pe loc? Am inteles ca, pana actualizeaza ei softul, asta trebuie achitat separat. M-am conformat si apoi am cerut un bon fiscal pentru aceasta plata, ca sa poata Boc sa-mi dea o parte din bani inapoi, la sfarsitul anului, cum a promis. Mi-au spus ca nu se poate. Am cerut, atunci, o chitanta de mana, macar, pentru acesti bani. Nici asta nu s-a putut, nu mi-au zis de ce. Ca se asteapta sa fiu solidar cu evaziunea lor fiscala, asta stiu bine de la celelalte restaurante din Romania. Dar sa mi se ceara asta in scris, ma scoate din sarite!
Am lasat in urma un chelner profund dezgustat. "Un client strain nu ar face asa ceva!"
sursa: La Gondola - un fel de Burebista italienesc (o cronica subiectiva)
Acestă recomandare …
Evit cat de mult pot sa merg la restaurantele interlopilor, ale mafiotilor sau ale guvernantilor corupti, mi se face sila cand ma gandesc ca banii mei ar putea ajunge prin asemenea buzunare. Intreb intotdeauna al cui e un local sau altul, insa rareori primesc raspuns, chiar si cand, aparent, nu ar fi nimic de ascuns. Ma asteptam ca dupa Revolutie cele mai multe restaurante – mai ales cele mici, bistrourile, terasele – sa isi puna la loc vizibil (si de cinste, de ce nu ?) ale cui sunt si cine e bucatarul acolo, asa cum e mai peste tot in lume. Sunt putini, insa, cei care au curajul sa « iasa din rand »: Alain si Mihaela Kremeur la fostul Bistrot Français, Romica la Exile, cei doi, sot si sotie, la Deutsche Kneipe, sau Vova, nevasta, fiica si Patrizia, la Osteria Gioia.
La Mica Elvetie St. Moritz (pe numele lui intreg) lucrurile sunt clare din acest punct de vedere: inca de pe site il vezi pe elvetian in poza, pe homepage, iar pe coperta meniului sta scris, mare : « Fam. Jakob & Crenguta Hausmann ». Ca si cum ar spune : « Da, noi suntem si ne asumam toata responsabilitatea pentru ce se intampla aici. » Mie imi place asta si ma simt mai in siguranta. Hausmann pare sa fie un om foarte activ si intreprinzator. Scrie carti de bucate, participa la emisiuni TV, organizeaza evenimente in Bucuresti si in alte locuri, zile speciale, pune retete pe site, face catering, incearca sa-si vanda conceptul prin franchize, se baga in tot felul de parteneriate etc.
Restaurantul il are pe langa Casin, intr-o zona frumoasa. E intr-o casa cu poezie, cu o curte mare, nebucuresteana, in care a amenajat o terasa care e superba in poze, mai putin in realitate, insa. Pacat ca nu prea arata a gradina elvetiana, desi ar putea, cu nu prea mare efort. E cam neingrijita, are putine flori, multe lucruri sunt lasate la intamplare, in dezordine. Nici mobilierul nu mi se pare prea atragator, cu mesele acelea de sticla si cu scaunele incomode.
Dl si dna Hausmann ne dau « mancare traditionala elvetiana » – adica un amestec de bucatarie traditionala germana, italieneasca si cuisine du terroir frantuzeasca – , insa aproape exclusiv partea cu carne a acestora. Meniul nu e lung. Au mai multe gustari cu carne (unele afumate), tartar, carpaccio, salata cu carnati si branza si un file de peste in sos de bere. Mai deosebite sunt specialitatile cu mai multe feluri de carne, branza si cartofi, Snitelul umplut de vitel si Fondue Bourguignonne si Chinoise – acestea din urma niste feluri traditionale la ei, cu multa carne in mult sos. Insa specificul (accentuat) al Micii Elvetii sunt carnurile pe piatra, si cei de acolo incearca sa ti le bage pe gat, aducand ca argument si ca « 98% dintre clientii nostri asta vor cand vin la noi ». Acestea sunt bucati de carne semipreparata (vita, pui, strut, cerb, mistret, ton, creveti etc.) pe care ti le aduc pe o piatra incinsa, in ideea ca devin mai bune dupa ce stau o vreme acolo si daca le mai ungi si cu niste unt sau cu sosuri picante. Eu cred ca le e pur si simplu mai comod sa-ti paseze responsabilitatea pentru ce iese, si isi pot permite sa puna marje mai mari cu acest USP.
Prima data am luat si eu o astfel de piatra, desi banuiam ce ma asteapta. M-am simtit cam caraghios cand au venit sa-mi puna un sort (a se citi « shortz ») pe mine, ca acela din poza. Nu ma dau in vant dupa experimente inedite la restaurante, dimpotriva, sunt destul de conservator. Carnea a fost de buna calitate, insa e evident ca a ramas cruda. Sunt putine sanse sa faci ceea ce trebuie in situatiile acestea. Nici sosurile nu mi s-au parut foarte bune, ca sa mai salveze ceva. A fost o masa mai degraba ratata. Nu din vina lor, ci din a mea, pentru ca m-am lasat manipulat, desi stiam ce va iesi; si ca, oricum, nu ar fi putut fi altfel. M-am lecuit, si a doua oara am luat mancare « normala »: o supa buna de sparanghel si un Julien de vitel foarte bun si el – carne de vita taiata marunt cu mult sos brun. Si deserturile au fost bune, mai ales sorbetul, care pare sa fie o specialitate a casei.
Preturile sunt mari la Mica Elvetie. Gustraile sunt intre 40 si 80 de lei. Cred ca de aceea le mai vand si la jumatate de portie, ceea ce nu prea am mai vazut la alte restaurante. Legumele la gratar sunt 35 de lei, si in niciun caz nu fac banii acestia. Cele doua feluri de fondue sunt la 160 de lei (portia pentru doua persoane), mancarea preparata intre 70 si 100, deserturile 20-30, iar carnea pe piatra intre 70 puiul si 140 tonul. O masa buna pentru doi, cu un vin, poate trece bine de 400 de lei.
Chelnerii nu par sa aiba vreo legatura cu aceasta meserie, desi nu au facut nimic iesit din comun, ceva ce nu mai fac alti frati de-ai lor, de la celelalte restaurante bucurestene. Ar fi putut sa ne vanda un vin scump, de pilda, ca tot eram in bani si pusi pe cheltuit. Insa nici nu le-a dat prin minte sa intrebe, asa ca am lasat-o si noi balta, nu am vrut sa le facem un serviciu si am cerut din proprie initiativa doar cate o bere nefiltrata.
Dle Hausmann, mancarea e buna. Preturile sunt alegerea dv. Daca ati ajuns la concluzia ca e mai bine asa, nu am nimic de comentat. Oricum, eu ajung rar acolo. Insa cred ca gradina (si toata ambianta, la modul general) ar merita un « touch » mai elvetian, totusi, si nu doar datorita numelui…
sursa: Mica Elvetie St. Moritz (o cronica subiectiva)
Acestă recomandare …
Sa ai langa tine un office building cu mare staif, cu peste 1,000 de oameni bine, foarte bine si indecent de bine platiti in el, sa nu mai fie niciun alt restaurant cat de cat frecventabil in jur si totusi sa nu-ti calce niciunul pragul – asta da performanta!
Despre primul lor restaurant (isi spun “trattoria”), cel de pe Eminescu, s-a vorbit foarte admirativ, cu multi ani in urma, cand iti planificai cu cateva zile inainte ca sa te duci la o mancare italiana. Luati de val de acest noroc, surprinzator chiar si pentru ei, probabil, patronii s-au hotarat sa treaca la actiune si au mai deschis o Roma in Piata Dorobantilor, in locul unui restaurant unguresc, si in Cotroceni, unde era Opera (de restaurant vorbesc…) inainte. Adica si-au construit oamenii « un brand »!
Am incercat si eu sa intru odata in cel de pe Eminescu, insa am iesit instantaneu, in clipa urmatoare, cu ochii inlacrimati de fum si cu urechile tiuind de vacarmul unei multimi de masochisti transpirati inghesuiti intr-un spatiu minuscul si fara nicio personalitate. Sper, pentru ei, ca mancarea sa fi fost buna si sa-si fi meritat supliciul. Apoi am fost la cel din Piata Dorobantilor, de cateva ori, fiind aproape de biroul meu. Acela e, oricum, frecventabil, mai ales vara, cand poti sta pe terasa. Cu mancarea, nicio surpriza. Pentru optimisti asta e de bine, pentru pesimisti e invers…
Roma de la Opera ar trebui inclus(a) in cursurile de marketing, la lectiile despre cum se fac lucrurile pe dos. Arata lmentabil, mai ales sala de la subsol si terasa. E totul imbacsit, miroase urat, nici foarte curat nu pare. Meniul e imens. Cum au auzit de vreo mancare cu nume italienesc, cum au pus-o acolo. Au si un galantar cu pesti, caracatite si alte astfel de vietati, pe un pat de gheata – ce-o fi cautand acolo? Ca eu nu pot sa-mi imaginez pe cineva care ar putea lua un chelner de mana si sa-i spuna, aratandu-i cu degetul : « Uite, pe ala vreau sa mi-l faceti! »
La recomandarea expresa a chelnerului am luat o vita cu ciuperci si un pui cu ceva sunca si branza prin el. Sigur, in meniu aveau niste denumiri care ni s-au parut caraghioase dupa ce ne-am lamurit despre ce era vorba. Daca nu ne-ar fi fost foarte foame nu am fi mancat mai mult de primele inghitituri din ele. Nici nu ne-am mai gandit sa luam alt fel sau cate un desert. Nici macar cafeaua, ne-am mutat cu cativa metri mai incolo, la cafeneaua office buildingului, ca sa bem una la sfarsit, totusi.
Serviciul a fost si el pe masura. Dupa prima intalnire cu chelnerul, ne-am uitat suspiciosi unul la altul (eu si invitatul meu): « I-ai facut tu ceva? » « Nu! Dar tu? » « Nici eu! Ciudat… Ce-o fi avut cu noi? »
Ne-au adus primul fel dupa vreo 40 de minute. Oare ei isi inchipui ca vreunul din corporatistii aceia platiti cu 200 de Euro pe ora, care iti factureaza si minutele in care iti fac niste fotocopii, va veni la pranz acolo? Rareori mi-a fost dat sa vad un asemenea nonsens!
Am platit 88 de lei.
sursa: Trattoriile Roma – cum se construieste un “brand”
Acestă recomandare …
Daca ar face cineva un mic sondaj printre patronii de restaurante din Bucuresti si i-ar intreba ce ar alege intre un mic restaurant mediocru si un bistrou bun, cred ca aproape toti ar raspunde in cor: “Vrem restaurant, oricat de prost ar fi, numai restaurant sa fie, si nu bistrou!” Pe de alta parte, toti cei pe care ii stiu eu (de clientii mancaciosi vorbesc) ar prefera un bistrou mediocru unui restaurant mediocru, ca sa nu mai vorbim de un bistrou bun unui restaurant mediocru. Sa inteleaga fiecare ce vrea de aici.
Doamna Maria Popa, despre care am auzit ca a lucrat (sau lucreaza inca) la ambasada Angliei, de peste drum, si despre care am citit pe Internet ca a fost bucatareasa, a deschis restaurantul acum vreo doi ani in locul unui Trocadero prafuit si insipid. Nu stiu unde a fost bucatareasa doamna Popa, insa ambitia ei a fost sa aiba un restaurant “cu staif”. Vezi asta chiar inainte de a ajunge acolo, cand te uiti pe pozele cu cupe de sampanie fina de pe site, de iti vine sa duci instinctiv mana la portofel ca sa vezi daca o sa-ti poti permite: “Chez Marie este un restaurant elegant si intim situat in centrul Bucurestiului, un spatiu ideal atat pentru business cat si pentru relaxare, cu specialitati si bauturi din bucataria internationala. Va invitam sa ne pasiti pragul intr-o atmosfera deosebita, ce va imbie sa va bucurati de aroma fiecarui moment petrecut alaturi de noi.” – ne scrie doamna Popa. A vrut sa ne faca o surpriza, fara indoiala, cine s-ar fi gandit la asa ceva cand aude de un restaurant care se cheama “Chez Marie”?
Casa din apropierea Bisericii Anglicane e bine amenajata, curata, si are o terasa cu vedere frumoasa spre biserica si spre parcul de la Icoanei. Doamna si fiul cu ambitii de proprietari de restaurant elegant au pus acolo mese mici si inghesuite, de bistrou, de a trebuit sa imi sug burta si sa ma aplec de fiecare data ca sa fac loc chelnerului care trecea cu niste farfurii amenintatoare chiar peste capetele noastre. As fi facut-o cu drag si cu amuzament intr-un bistrou insa ma enerveaza sa o fac intr-un restaurant cu pretentii. Toane de client nesuferit, evident…
Am auzit ca restaurantul e mai mereu plin, si asa l-am vazut si eu. Multi oameni cunoscuti, intelectuali mai ales, dar si politicieni, artisti de televizor, oameni din business, turisti; majoritatea tineri – si nu dintre cei saraci -, voiosi, politicosi, cu aer civilizat, spre dispretul interlopilor si al fufelor care, se pare, nu considera Chez Marie un loc frecventabil.
Doamna Marie nu se multumeste cu putin. Nu a atins inca suta de feluri in meniul sau international, dar nici mult nu mai are pana acolo. Spirit renascentist, doamna e specialista in carpaccio de caracatita, in cocktailuri din fructe de mare, in somon fume, fasole batuta, calamari si creveti, salata de vinete, Buffalo wings, salate de toate alte felurile, supe si ciorbe, in zece feluri de pui, sarmalute, pesti si fructe de mare, tochitura, chili con carne, rata, miel, porc, in vreo 15 garnituri si, mai ales, in sase feluri de vita…
Prima data am fost in grup, cu vreo sase prieteni care, stiind de mania mea cu cronicile, m-au lasat liber prin farfuriile lor, asa ca am putut gusta din cel putin zece feluri diferite. “Ei, nu-i asa ca vita e absolut delicioasa?” “Si rata? Rata, George, ai mai mancat undeva ceva atat de bun?” “Dar de dorada asta ce zici? Ei?” Aici cineva are o problema, si nu sunt sigur ca eu sunt acela, desi conform legilor statisticii asa ar parea. In afara de o crema de ciuperci, eu nu am gasit nimic “absolut delicios”, adica ceva pentru care sa strabat Bucurestiul ca sa vin sa mananc (la) “Chez Marie”. Nu a fost nimic rau, unele mi s-au parut chiar bunicele si sunt sigur ca daca as mai merge la ei as mai da peste cateva lucruri foarte bune, printre zecile de feluri din meniu. Insa nu cred ca va fi vreo vita printre ele, si nici legume.
Preturile sunt rezonabile la doamna Marie. Cu 100 de lei, sau chiar ceva mai putin, poti manca un meniu complet, cu un pahar de vin si cu o cafea la sfarsit. Cele mai scumpe sunt felurile cu peste si fructe de mare si vita, care mai sar uneori de 40 de lei.
“Chez Marie” nu e tocmai un “chez”, asa cum ti-ai imagina prima data cand ii auzi numele, si nu are nimic frantuzesc in el. E un restaurant bucurestean tipic. De succes, insa, spre norocul doamnei si al fiului.
sursa: Chez Marie nu e tocmai un “chez”… www.georgebutunoiu.ro/blog
Acestă recomandare …
Urmează-ne pe Twitter
Become a fan